Livia: „Ce era dacă ne începeam viaţa sexuală dinainte?”

Despre mine: sunt căsătorită de 10 luni, şi mi-am păstrat fecioria până după cununia religioasă.

Cum am reuşit să mă „menţin”: încă de prin clasa a v-a m-am deprins să fiu religioasă (nu mă laud, o să vedeţi că nu-i chiar de bine); mergeam la slujbe aproape în fiecare duminica, auzeam predici, dar alegeam ce-mi plăcea, ce-mi gâdilea auzul. Am auzit de mai multe ori că trebuie să ne păstrăm fecioria până la nuntă, dar nu am înţeles de ce. Totuşi, în liceu am început să cred cu tărie în acest principiu; dar nu reuşeam să-mi spun prea bine punctul de vedere în faţa colegelor (5 fete care îmi erau şi prietene), toate fiind de cealaltă parte. Le-am zis atât cât am înţeles, ce credeam; cu toate astea, la un moment dat m-am întrebat dacă nu-s eu cea care greşeşte, pentru că… atât de multă lume (dar mai ales mass media) promovează sexul înainte de căsătorie… Din cauza acestei temeri, cred, am fugit mereu de relaţii cu băieţii. Auzeam de la alte fete că fac pasul ăsta de frică să nu le lase prietenii, că nici un baiat nu stă cu o fată dacă nu se culcă cu el… Şi am preferat să nu mă apropii prea tare de sexul masculin. Până prin clasa a XI-a îmi era jenă să spun cuiva că sunt virgină, deşi credeam că aşa e drept; prin clasa a XII-a nu-mi mai păsa dacă cineva avea de comentat la adresa mea pe acest subiect, iar de prin anul I de facultate am început să mă laud (nu în gura mare, bine-nţeles) cu statutul meu de fecioară, tot fără să-mi pese de „gurile rele”. Spre surprinderea mea, abia la facultate am cunoscut fete care îmi susţineau crezul, şi care, la fel ca mine, erau virgine. Nu erau toate ortodoxe (dintre ele una era catolică şi alta penticostală), dar ne-am bucurat să aflăm că avem în comun această convingere.

A fost relativ uşor până m-am împrietenit cu actualul meu soţ, fecior şi el (pentru că a fost îndrăgostit de BMW până să se îndrăgostească de mine 🙂 ). Nu ne-a fost deloc uşor (am fost împreună 3 ani şi 3 luni până la căsătorie). Ispitele au fost multe şi mari, dar ne-am respectat unul pe celălalt. Bunul Dumnezeu ne-a cunoscut pe amândoi şi ne-a ajutat să ne găsim, ne-a învăţat şi ne învaţă să ne iubim. Ne-am ales bine pentru că, printre altele, aveam amândoi acestă convingere: e păcat să iţi pierzi virginitatea înainte de căsătorie. Ne-a ajutat faptul ca am avut duhovnic care să ne sfătuiască. Însă în mintea mea i-am pus la îndoială de multe ori cuvântul. Dar m-a păzit Bunul Dumnezeu, căci îmi cunoştea inima şi felul meu de a fi. Ştia că voi regreta o astfel de faptă.

După căsătorie m-am întrebat „la ce bun că ne-am străduit atâta vreme? Ce era dacă ne începeam viaţa sexuală dinainte?” Ştiu sigur că aş fi regretat. Şi ce uşurată mă simt când mă gândesc că am învins (pentru că a fost o luptă…). Îmi vin mereu în minte cuvintele părintelui, rostite la nuntă (parafrazez): fără binecuvântarea lui Dumnezeu (care se revarsă asupra celor doi, bărbat şi femeie, la sfânta taină a cununiei, făcându-i una), în viaţă, chiar dacă ţi se pare că totul îţi merge bine, dacă nu te pocăieşti, vei pierde viaţa veşnică.

M-am căsătorit cu iubitul meu pentru că ne dorim amândoi să ne desăvârşim unul pe celălalt, în Cristos, prin Harul Său, fără să avem vreun merit.

Cristos ne cunoaşte pe fiecare, ne iubeşte şi ne iartă.

Fiţi binecuvântaţi cu binecuvântări cereşti şi pământeşti!

Livia, 24 de ani, Iasi