Cea mai așteptată perioadă din întregul an
Aș vrea să vorbesc puțin despre modul cum am trăit prima Săptămână a Patimilor din viața mea. Nefiind de mic dus la biserică, apropierea de Dumnezeu făcându-se undeva spre sfârștiul liceului, nu prea știam la ce să mă aștept de la fiecare sărbătoare sau perioadă mai specială din cadrul Bisericii. Astfel, la început, cu fiecare slujbă la care participam tot învățam lucruri noi și/sau experimentam trăiri noi. Deniile din Săptămâna Patimilor au fost primele slujbe mai diferite față de ce știam până la momentul acela. Până atunci mersesem doar la slujbele de dimineață (Utrenie, Acatist și Sf. Liturghie) ce se săvârșeau duminica sau în celelalte zile de sărbătoare.
Țin minte și acum ziua aceea; ziua în care am participat la prima slujbă a Deniei din viața mea. Nu țin minte ce am mâncat acum 2 zile, nu țin minte ce subiecte mi-au picat la nu știu ce examen, cu 2 luni în urmă. Nu țin minte nici în ce bancă am stat în gimnaziu. Însă, țin minte că era luni, era undeva până în orele 17, era o vreme frumoasă și eu eram în fața bisericii. Mai erau câțiva bătrânei ce așteptau în fața bisericii, pe bănci, mai povestind câte una – alta. Eu am intrat în biserică, m-am închinat la Sfintele icoane și așteptam să înceapă slujba.
Cât timp așteptam, am observat că erau puțini oameni, chiar foarte puțini în comparație cu câți eram eu obișnuit în duminici. Mă gândeam că poate am ajuns prea devreme sau cine știe…în fine, în cele din urmă, a început și slujba. Încercam să fiu cât mai atent și să înțeleg ce se citea la strană. Uneori mai reușeam, alteori gândurile îmi mai zburau. Alternam între aceste două stări. Era, un fel de luptă în mintea mea. Când, deodată, toate gândurile îmi îngheață, un frig începe să mi se plimbe pe șira spinării, iar pielea să mi se facă de găină. Aud Aaa-liii-luuu-iaaa. Dintr-odată, m-am trezit. Parcă a sunat un fel de trâmbiță duhovnicească în sufletul meu. Am rămas blocat. Parcă nici inima nu-mi mai bătea. Iată Mirele, vine în miezul nopții… Și așa am rămas până la sfârșitul slujbei. Blocat. Stană de piatră.
Abia așteptam a doua zi, să vin iar la biserică să pot asculta cântările acestea. Acum, eram atent la tot ce se citea la strană pentru a nu pierde niciun moment din cântările acelea îngerești. Astfel, am avut cu totul și cu totul o altă trăire, pe parcursul întregii slujbe, față de ziua precedentă. Acum, cântam și eu în șoaptă, deodată cu strana. Oboseala acumulată pe parcursul zilei nu mai era împovărătoare. Era chiar eliberatoare. Eram doar eu, cu inima cât un pui de purice, Dumnezeu și încă o mână de oameni. Și era liniște. Și pace. Chiar și faptul că erau puțini oameni în biserică îl percepeam altfel. Era o atmosferă mai intimă, față de aglomerația din duminici. Desigur, Sfânta Liturghie reprezintă punctul central al vieții creștinului; reprezintă frumusețea, biruința și cununa Bisericii, dar pentru începătorul, nepriceputul și necunoscătorul de mine, de acum 4 ani, acelea au fost primele momente speciale din timpul slujbelor. A fost o mângâiere care m-a făcut să merg mai departe.
Astfel, am participat cu mare bucurie la toate Deniile din acea săptămână și eram tare amărât că slujbele durau atât de puțin. Vineri, la slujba Prohodului Domnului, a venit mai multă lume, biserica era plină. Să auzi toată biserica răsunând, să fii în cuget, în cântare și rugăciune cu toți din biserică e ceva minunat. Tot atunci, a fost și prima slujbă de Înviere la care am stat până la capăt.
Aveam să aud pentru prima dată Canonul Învierii și să fiu din nou complet cucerit de emoție și bucurie. Sfânta Liturghie ce a urmat, mi s-a părut cu adevărat sfântă. Slujba s-a terminat în jurul orei 4 dimineața. Nu simțeam nici oboseala și nici somnul. Când am ieșit afară, mirosul florilor de cireși din curtea bisericii m-a ademenit. Copacii erau plini de flori; mirosea grozav de frumos. Dumnezeu, parcă a lovit bolta cerului, iar întunericul începea să crape precum coaja unui ou. Iar sufletul meu era plin de harul Lui. Atât. Mulțumesc, Doamne! Eram unul din cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Nu mai aveam nevoie de nimic altceva.
Începând de atunci, această perioadă a Săptămânii Patimilor, încununată cu slujba Învierii, reprezintă pentru mine cea mai așteptată perioadă din întregul an.
(Radu Trandafir)
Articol trimis în cadrul concursului „Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”
Badea Patricia
martie 30, 2012 @ 11:57 am
Ce frumos ai scris Radu, parca ma descriai pe mine anul trecut cand am participat pentru prima oara la Denii, exact asa m-am simtit si eu. Abia astept sa merg si anul asta la Denii si la Slujba Invierii, cele mai frumoase si incarcate cu bucurie zile din an…
Radu
martie 30, 2012 @ 6:31 pm
Multumesc, Patricia! Ma bucur daca te-ai regasit in cele scrise. Aceeasi nerabdare o am si acuma pentru perioada care urmeaza.
elena
aprilie 17, 2012 @ 6:06 pm
Hristos a inviat! Ma bucur din suflet pentru premiul intai dat acestui articol din primul moment cand l-am citit mi-a ramas la suflet si speram sa fie ales..:) Desigur ca si celelalte sunt frumoase ,felicit pe toti!
Radu
aprilie 17, 2012 @ 8:46 pm
Adevarat a inviat! Multumesc pentru apreciere. 🙂 Intr-adevar, toate textele au fost frumoase si sincere. Pacat ca nu s-au incumetat mai multi sa scrie.
shtugher
aprilie 18, 2012 @ 12:33 pm
Foarte frumos, ma bucur ca ai luat locul 1 . E pe meritate . Felicitari .
Hristos a inviat!
Radu
aprilie 18, 2012 @ 8:43 pm
Adevarat a inviat! Multumesc frumos. 🙂