Cele 2 poezii de dragoste dedicate de Mihai Eminescu dragei lui Eufrosina

Vă invit mai jos să vă bucurați de geniul marelui nostru poet, Mihai Eminescu, citind cele 2 poezii de dragoste pe care le-a scris când avea 19 ani pentru Eufrosina, colega lui din trupa de teatru Fany Tardini.

Mărturia este dată de Teodor V. Ștefanelli și se găsește în cartea „Mărturii despre Mihai Eminescu”, editată de Humanitas, Ediția 2014, pagina 71. Iată ce spune acesta despre ea: „În această trupă se afla o tânără artistă, Eufrosina Popescu, o copilă de o frumusețe rară, care fără voie atrăgea atențiunea publicului asupra ei. Această copilă, care putea să aibă atuncea vârsta de vreo 17 ani, deși nu era artistă de mâna întâia, devenise, în urma frumuseții și a gingășiei mișcărilor, favorita publicului din Cernăuți și mai cu seamă a studenților. Se zicea că stă sub deosebitul scut al lui Pascaly și că toți actorii țineau la dânsa ca la un copil al trupei lor. Studenții care-mi spuseseră că și Eminescu este amorezat de dânsa și că din cauza ei s-a lăsat de școală și s-a angajat la teatru, însoțind trupa prin Transilvania și Banat.”

Eminescu recunoaște în fața colegului să că a fost îndrăgostită de Eufrosina zicând:

„Am fost amorezat cuc de dânsa și nu o pot uita. I-am făcut și poezii.”

Iată cele 2 poezii:

Amorul unei marmure

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,
Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din faţa ta senină,
Din ochiul tău senin.

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie
Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie
Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire
Un diadem de foc.

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir.

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,
Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,
Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie
Icoana ce-a iubit.

La o artistă

Ca a nopţii poezie,
Cu-ntunericul talar,
Când se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin, amar,
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor,
Apărând divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.

Ca zefirii ce adie
Cânturi dulci ca un fior,
Când prin flori de iasomie
Îşi sting sufletele lor.
Astfel notele murinde
Blânde, palide, încet,
Zbor sub mâna-ţi tremurânde,
Ca dulci gânduri de poet.

Sau ca lira sfărâmată,
Ce răsgeme-ngrozitor,
Când o mână îngheţată
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mâna-ţi tremurândă
Bate-un cântec mort şi viu,
Ca furtuna descrescândă
Care muge a pustiu.

Eşti tu nota rătăcită
Din cântarea sferelor,
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă-n cor?
Eşti fiinţa-armonioasă
Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?

Ah, ca visul ce se-mbină
Palid, lin. încetişor,
Cu o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor;
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor
Dispărând divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.