Cele 8 gânduri ale răutăţii: 3. Despre iubirea banilor

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţîţările celorlalte patimi, adică a mîniei şi a poftei îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere.

De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor dăca este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît cele­lalte patimi şi mai cu anevoie de înfrînt. Căci e ,,rădăcina tutu­ror răutăţilor” (1 Tim. XI, 10) după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugari, care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au.

De asemenea, observăm la prunci şi acul mîniei cînd îi vedem porniţi asupra celui ce i-a necăjit. Iar acestea le zic nu ocărind firea ca pricină a păcatului (să nu fie, ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvir alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Aseme­nea şi imboldul mîniei s-a semănat în noi spre mîntuire ca să mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproa­pelui. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?

Am spus acestea vrînd să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta, cînd găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvîntate ca să opreas­că ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrîneţi lungi şi slăbiciune trupească, şi-i şopteşte că cele primi­te de la chinovie nu i-ar ajunge spre mîngîiere nu mai zic cînd este bolnav, dar nici măcar cînd este sănătos; apoi că nu se poar­tă acolo grijă de bolnavi, ci sînt foarte părăsiţi şi că, de nu va avea ceva aur pus deoparte, va muri în mizerie. Mai apoi îi stre­coară în minte gîndul că nici nu va putea rămîne multă vreme în mînăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui.

Iar după ce cu astfel de gînduri îi amă­geşte mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mînă de care să nu ştie Ava, din care îşi va putea spori argintul pe care îl rîvneşte. Pe urmă îl înşală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în min­te cîştigul ce-l va avea din lucrul mîinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dîndu-se cu totul grijii cîştigului, nu mai ia aminte la ni­mic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de cîştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia, aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscînd aceasta, a numit iubirea de argint nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor”, ci şi „închinare la idoli”. Să luăm seama deci la cîtă răutate tîrăşte boala aceasta pe om dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depăr­tat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

Întunecat de aceste gînduri şi sporind la şi mai mult rău, mo­nahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, suferă, cîrteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipă-zind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfîrşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat mîntuirea sa numai în mînă-stirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo, se va pierde.

Banii cei puşi deoparte, dînd ajutor socotinţei acesteia stri­cate, îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din mînăstire, să răspundă aspru şi cu mîndrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în mînăstire că ar avea trebuinţă în îndreptare nu bagă de seamă, ci trece cu vederea dacă nu defăimează şi huleşte toate cîte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mînia sau întrista, ca să nu pară uşuratic ieşind fără pricină din mînăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din mînăstire, amăgindu-1 cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrînd să aibă un împreu-nă-lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa, aprinzîndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în mînăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cînd dracul îl va răpi ca un lup din staul şi, despărţindu-1 de turmă, îl va lua spre mîncare, atunci lucrările rînduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte, cu multă rîvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rînduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sîrguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mîinilor.

Trei sînt felurile bolii acesteia pe care le opresc, deopotrivă, atît dumnezeieştile Scripturi, cît şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punîndu-le în minte gîndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfîrşit, al treilea e cel care, legînd de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-1 lasă să se izbăvească desăvîrşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnîndu-1 să calce făgăduinţele pe care le-a făcut cînd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri, precum am zis, le-am găsit osîndite în dumnezeiasca Scriptură.

Aşa Ghehazi, voind să dobîndească banii pe care nu-i avea îna­inte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-1 lase drept moştenire, şi în loc de binecuvîntare a moştenit lepră veşnică prin blestemul proorocului (4 Regi V, 22-27). Iuda, voind să recapete banii de care mai înainte se lepădase urmînd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecînd spre vînzarea Stăpînului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silni­că moarte a sfîrşit-o (Matei XXVII, 5).Iar Anania şi Satira, oprind o parte din preţul vînzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Fapte V, 5,10).

Marele Moise porunceşte şi el în A doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pămîn-teşti: „De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi” (Deut. XX, 8). Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decît această mărturie? Oare nu învă­ţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume să ne lepădăm desă-vîrşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva, punînd început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvîrşirea evanghelică semănînd temere într-înşii? Chiar şi cuvîntul bine zis în Scripturi, „că mai bine este a da decît a lua” (Fapte XX, 35), îl tîlcuiesc rău aceştia, forţîndu-1 şi schimbîndu-i înţelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint.

De aseme­nea învăţătura Domnului, care zice: „Dacă vrei să fii desăvîrşit vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi venind, urmează-mi Mie” (Matei XIX, 21). Ei chibzu-iesc că, decît să fii sărac, mai fericit lucru este a stăpîni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă că unii ca aceştia încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvîrşirea monahicească cîtă vreme se ruşinea­ză de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mîinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apos­tolul, ca unii care, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine (2 Tim. IV, 7).

Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvîrşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman (Fapte XXII, 25). Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele şi ţarinile, şi puneau preţul la picioarele aposto¬lilor (Fapte IV, 35), n-ar fi făcut aceasta dacă ar fi ştiut că apos¬tolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi, şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. încă mai lămurit învaţă despre acestea ace¬laşi Apostol în cele ce scrie romanilor, cînd zice: „Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strîngere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sînt şi datori” (Rom. XV, 25).

Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori, şi ostenit de călătorii sau împiedicat de acestea să-şi cîştige hrana din lucrul mîinilor sale, precum obişnuia, spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: „Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia” (2 Cor. XI, 9). Iar filipenilor le scrie: „Şi voi, filipenilor, ştiţi că ieşind eu din Macedonia nici o Biserică nu s-a unit cu mine cînd a fost vorba de dat şi luat, decît voi singuri. Că şi în Tesalonic o dată şi a doua oară mi-aţi trimis cele de trebuinţă” (Filip. IV, 15-16).

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint sînt mai fericiţi decît Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici celei dintru început, întemeiate pe temelia apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădînd părerea noastră cea moleşită şi ne-credincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom des-părţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvîntul unui sfînt, care spune că Sfîntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator care se lepădase fără hotărîre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvînt ca acesta: „Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut!”

Trebuie, aşadar, să tăiem cu toată sîrguinţa din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăţilor”, care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămîne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobîndeşte nepetrecînd în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să pur¬tăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci avînd înaintea ochilor osînda lui Anania şi a Safirei, să ne înfri¬coşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temîndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gîndindu-ne apoi la sfîrşitul lui Iuda cel ce s-a spînzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste aces¬tea toate să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva, în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Dom¬nul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: „Nebune, într-această noapte voi cere sufle¬tul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi”? (Luca XII, 20).

(Sfântul Ioan Casian – Filocalia volumul 1, Cele 8 gânduri ale răutăţii)