Care sunt cele mai mari temeri ale vieţii mele
Mi-e frică de multe lucruri. Nu am o viața liniştită pentru că mă tem de prea multe lucruri din jurul meu.
E ciudat, n-ar trebui să mă tem de nimic într-o lume în care suntem noi şi Dumnezeu, şi diavolii care de la botez nu mai au putere asupra noastră decât în măsura în care le-o oferim noi.
Mi-e frică de abuzuri, mi-e frică de un regim politic totalitar care impune forțat reguli, măsuri şi comportamente. Mi-a rămas în minte povestea unui om care în timpul regimului comunist a fost luat de acasă cu forța de sub ochii copilului lui deși era nevinovat. Mi-e frică şi mă gândesc ce-ar face copiii şi soția mea fără mine. Mi-e frică să nu mă pedepsească Dumnezeu pentru cât rău am făcut. Mi-a iertat multe şi îmi îngăduie multe, dar până când? Poate într-o zi se va supăra şi îmi va lua totul. Mi-e frică să ajung să-mi văd părinții bolnavi prin spitale. Mi-e frică să mă gândesc că fetiţele noastre ar putea ajunge prin spitale aşa cum în acest moment sute de copiii sunt internaţi cu diferite boli. Mi-e teamă că mâine nu vor mai merge lucrurile aşa de bine şi nu vom mai avea cu ce să ne întreţinem. Situația instabilă din ţara îmi inspira şi mie nesiguranţă şi teamă. Mi-e teamă că patimile din mine să nu-mi înnăbuşe credința. Mi-e frică să nu ajung mai rău decât eram înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu.
Când văd în ce mizerii se arunca unii din tinerii din ziua de azi mi-e frică pentru Sofia, care deși are aproape 4 ani, mâine-poimâine se va lovi de astfel de oameni în anturajul ei. Mi-e frică pentru că mă gândesc că n-am făcut destul pentru creșterea ei.
Mi-e teamă de cum noi creştinii devenim din ce în ce mai răi pe zi ce trece. Mi-e teamă că Hristos mă va trage la răspundere pentru oamenii din orașul meu care mor în frig pe stradă. Mi-e teamă pentru că știu că n-am făcut destul pentru cei din jurul meu, pentru cei săraci şi necăjiţi în primul rând.
Mi-e teamă că am smintit şi am dezamăgit mulți oameni din jurul meu prin faptele mele nedemne de numele lui Hristos, pe care-l port de la botez.
Mi-e teamă că nu voi face niciodată ceea ce mi-am dorit. Mi-e frică de întunericul din casa mea deși am aproape 30 de ani.
Am multe complexe… ar fi trebuit ca în acest moment al vieţii să fi fost mai bun… mai cu viața sfânta. Mi-e teamă că nu fac destul faţă de cât aş putea.
Mi-e teamă că mă voi prăbuși şi Dumnezeu îmi va lăsa de înțeles că mi-am făcut-o cu mâna singur.
Nu iubesc pe cât ar trebui. Mă bag în prea multe şi mă risipesc uneori pierzând esenţialul. Încerc să fac lucruri mari dar uit de cele mici.
Mi-e teamă de suferinţă şi boală. Mi-e teamă că voi ajunge în închisoare…chiar dacă n-am făcut nicio faptă care să-mi atragă condamnarea. Mi-e teamă foarte mult de ger şi singurătate. Mi-e teamă că în goana mea de a-L propovădui pe Dumnezeu îl voi pierde chiar eu. Mi-e frică de efectele pe care o să le aibă asupra mea monotonia şi automatismele din cadrul rugăciunii şi a Sfintei Liturghii. Mi-e teamă că în lumea noastră nu se mai nasc oameni cu credință de fier şi cu puterea asemeni unui voievod, oameni care nu se tem să spună ceea ce gândesc şi sunt dispuşi să sufere pentru asta. Mi-e teamă că banii pot cumpăra prea multe lucruri.
Mi-e frică de necunoscut.
Nu sunt nefericit dar trăiesc cu aceste frici în mine. Mi-e frică de prea multe pentru că nădejdea mea nu e la Domnul ci e în puterile şi capacităţile mele.
Am început să simt şi să văd cât de corupt şi nedemn poate ajunge omul… Cât de jos poate coborî… Cât de egoist poate fi… Cât de mârşav. Râul pe care îl văd în lume mă dezamăgeşte constant şi-mi creează senzaţia aceea puternică de “lume fără sens”, de instabilitate.
Mi-e teamă de toate astea pentru că nu-L mai primesc pe Hristos în inima mea ci îi deschid uşa puţin, îi spun două cuvinte şi apoi i-o închid în nas.
Mi-e teamă pentru că sunt robit de prea multe patimi şi prea slab în credinţă ca să înţeleg că defapt: Dumnezeu e cel care îmi poartă de grijă, chiar dacă prin mintea şi mâinile mele se schimbă şi se păstrează totul în jurul meu.
Toate aceste temeri ale mele cred că au la bază o singură mare frică: frica de suferinţă. Mi-e tare frică să sufăr, fizic în primul rând şi sufleteşte în al doilea rând.
Acestea sunt cele mai mari temeri ale mele. Şi cred că mai sunt şi altele dar sunt mai intime şi n-aş vreă să le spun tuturor.
Care sunt cele mai mari temeri ale voastre?
(Claudiu)
Natalia
februarie 10, 2012 @ 2:21 pm
Toate temerile enumerate mai sus sunt si ale mele. Dar cea mai mare este gandul ca fara mine piticul meu s-ar descurca foarte greu in aceste vremuri. Mai ales sufleteste si spiritual. Asa ca toate aceste temeri sunt distruse de un singur gand: nu imi permit luxul de a avea aceste temeri, fiindca abia am timp sa-mi iubesc sotul si copilasul. Cand ma apuca cate o frica ma rog ca lor sa nu li se intample acel ceva de care imi este frica. Ii dau de lucru Maicii Domnului sa mi-i ocroteasca permanent pe cei dragi, din toate punctele de vedere. Si cel mai interesant, mi-e tare mila de stranepotii mei (pe care evident nu ii voi cunoaste), de vremurile pe care ei le vor trai. Pare straniu, dar uneori ma rog pentru ei.
SB
februarie 10, 2012 @ 8:36 pm
– mi-e frica cand lucrurile nu ies asa cum le planific
– pentru ca mi-e frica de faptul ca nu pot face faţa necunoscutului
– mi-e frica de faptul ca nu ma voi putea descurca singura… Cred ca cel mai tare frica mi se naste din faptul ca nu stiu sa am rabdare …
– mi-e frica sa nu-mi vad vreodata parintii suferind mai rau decat sufera acum; m-ar durea foarte tare acest lucru.
– mi-e frica de multe de faptul că aş putea fi părtaşă la suferinţa altora
SB
februarie 10, 2012 @ 8:37 pm
– mi-e frica uneori de oamenii rai
– mi-e teama si ciuda cateodata cand vad ca oamenii de mizerie ai societăţii noastre ocupa funcţii de conducere, de al căror parcurs al vieţii depindem şi noi
Iustin
februarie 11, 2012 @ 7:16 pm
Salut. si eu am o gramada de temeri, si dintre ale tale si altele. si ca sa am curaj ma mai gandesc la un citat: „Pe trotuarul strâmt al lumii, sunt un călător care îşi ţine privirea îndreptată mereu spre chipul tău, Iisuse „. trotuarul e stramt, si fie de ca ai parte de bine sau de rau in viata, esti un calator, dar ca sa ai curaj, tii privirea indreptata mereu spre chipul lui Iisus. uneori mai disper si eu, dar tinand privirea indreptata cum am zis va fi bine!
Sorin
februarie 12, 2012 @ 1:59 pm
Știu că va părea demn de râs dar una din fricile mele cele mai mari e că va începe un război mondial, sau o criză financiară, sau vine sfârșitul lumii și nu mai apuc să mă căsătoresc și să-mi întemeiez o familie. :))
Claudiu Balan
februarie 12, 2012 @ 2:20 pm
Citeam acum ceva de la Parintele Stephen si am inteles un lucru: A fi slab, a avea temeri, a-ti fi teama de ceea ce se întâmplă cu viaţa ta şi cu tine înseamnă a conştientiza că „nu ne putem descurca cu slăbiciunea noastră pe cont propriu” ca „slăbiciunea noastră arată faptul că nu ne suntem auto–suficienţi”.
Sfantul Apostol Pavel incercad sa scape de o anumite neputinta il aude pe Dumnezeu zicandu-i:
„Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte.”
Pavel bucuros de ceea ce-i spune Hristos, continua:
„Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine”. (2 Corinteni 12:9)
Claudiu Balan
februarie 12, 2012 @ 2:22 pm
Ar trebui sa ne bucuram ca aveam slabiciuni, si sa ne folosim de ele pentru a ajunge la Hristos, pentru ca Dumnezeu sa lucreze in noi ceea ce noi nu putem sa lucram de unii singuri.
Nu trebuie sa ni le creem singuri, ci sa le constientizam pe cele pe care le avem si sa incercam sa trecem peste ele impreuna cu Dumnezeu.
Lilii
februarie 12, 2012 @ 2:59 pm
Mi-e teama de tot ceea ce a enumerat Claudiu mai sus,mi-e teama de oameni rai,mi-e teama uneori si de mine,de ceea ce gandesc uneori,de ceea ce as putea face daca m-as lasa condusa de ganduri rele,mi-e teama de faptul ca nu ma pot ridica la nivelul asteptarilor celor din jur,nu mi-e teama de moarte,insa mi-e foarte teama de cimitire.
feri
februarie 12, 2012 @ 4:42 pm
Cu fiecare rand pe care il citeam din acest articol, incepeam sa ma intreb oare cine l-a scris.. cine poate sa aibe atat de multe temeri.. si imi veni deodata un gand ca articolul sigur nu este scris de Claudiu.. nu stiu de ce mi-a venit acest gand, dar mi-a venit.. iar cand ajung la sfarsit, vad si autorul.. am fost putin surprins, dar m-am si bucurat pentru ca am simtit ca este sincer.. eu credeam ca daca traim alaturi de Hristos temerile noastre ar trebui sa dispara.. Parintele de la biserica mea spunea ca frica este de la diavol.. acum as minti daca as spune ca nu am nicio frica/teama.. am temeri multe in principal legat de mantuirea mea si a celor dragi, dar cred ca per total e bine sa nu ne gandim foarte mult la ele, ci mai degraba sa ne fie frica de Dumnezeu, ca pana la urma El decide unde mergem si daca il rugam pe El sa ne ajute in momentul acela, chiar daca pacatele noastre sunt mult peste binefacerile noastre, sunt sigur ca ne va ajuta.. Eu nu m-am confuntat cu atat de multe probleme/temeri ca si Claudiu, dar il incurajez sa indrazneasca.. Dumnezeu nu ne va lasa pana in sfarsit..
Sandu
februarie 12, 2012 @ 5:43 pm
Amin! Ai mare dreptate , dacă Îl ai pe Hristos nu tre să mai ai temeri! dar mie mi-e frică de moarte ptr că mai am încă f multe de făcut, ca să-mi spăl păcatele … dar și asta tot EL o decide, așa că de Dumnezeu să avem frică nu de deșertăciunile acestei vieți trecătoare ! Domnul să te binecuvânteze feri ! Doamne ajută
Ionut Daniel Gondac
februarie 12, 2012 @ 8:01 pm
Râul pe care îl văd în lume mă dezamăgeşte constant şi-mi creează senzaţia aceea puternică de “lume fără sens”, de instabilitate.(Asta mi-a atras atentia, grozav de adevarat, dar cum cautam bucuria?Implinind poruncile, iar poruncile ne pastreaza loc in iubirea lui Hristos, si astfel vom birui lumea, precum zice Hristos!)
Ana
februarie 12, 2012 @ 10:19 pm
Citeam temerile voastre si mi-au cazut ochii pe 2 texte legate de ceva de care ne temem cu totii. [b]Lilii cu „mi-e foarte teama de cimitire.”[/b] Am fost in trei cimitire unde nu am simtit teama. Unul dintre ele este in manastirea Sihastria. Un loc in care ma simt in siguranta. Cred ca sufletele celor plecati ne dau starea asta de linistire.
Apoi am vazut comentariul lui[b] Sandu[/b][b] cu „mie mi-e frică de moarte”[/b]. Tu ai o frica inteleapta de moarte, asa cum ar trebui s-o avem fiecare dintre noi, insa eu imi amintesc ca pe la 14 ani a inceput sa-mi fie frica ca moare cineva drag din familie. Ortodoxia insa ne ajuta sa intelegem ce este moartea si multi parinti au predicat despre trecerea dincolo. Cu toate astea despartirea de cineva drag fie si cand pleaca cu trenul la distanta este dureroasa, darmite cand pleaca de tot dintre noi.
Am crezut ca am inteles ce-i cu moartea, am crezut ca am sa pot depasi acel prag cand moare cineva drag, insa cand am ascultat un cuvant al parintelui Ioanichie Balan spus dupa ce p. Cleopa a plecat dincolo si i-am simtit plansul si emotia din glas, mi-am dat seama ca durerea dupa cel drag nu se poate estompa chiar daca stim ca suntem toti muritori si intr-o zi ne vom intalni dincolo cu sufletul celui drag.
Doamne ajuta
Albinuta
februarie 13, 2012 @ 6:58 am
M-am gandit ce as putea sa raspund la aceasta intrebare asa este normal ar fii sa nu am nici o teama sa stiu ca Dumnezeu este cu noi si va randui cumva totul bine insa nu este chiar asa si am si eu cateva temeri.
In primul rand ma gandesc ca ar fii posibi sa mor si sa nu fii facut tot ceea ce trebuie pentru mantuire ,apoi avand copii mie teama pentru viitorul lor ,cu siguranta nu sunt cea mai buna mama mai fac si multe greseli deci ma gandesc ca neprimind cea mai sanatoasa educatie la randul lor sa educe copiii lor gresit sau sa ajunga ei sa apuce pe un drum gresit
Apoi ma gandesc la sotul meu ,incerc de catva timp sa-l inteleg sa ma apropiu de el insa stiu ca si aici nu sunt o persoana cu multa iubire si duhul blandetii ,sincer mi-e teama ca nu o sa reusesc vreodata sa fim cu adevarat o familie crestina ,parintele i-mi spune ca eu terebuie sa-l invat multe ,ca cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie sa il ajut sa se apropie de biserica si multe altele insa pe zii ce trece ma simp tot mai neputincioasa si mai „obosita ‘”,chiar ma intreb ce o sa se intample cu el daca eu patesc ceva ,mai sunt si alte temeri insa acestea sunt cele mai importante
Albinuta
februarie 13, 2012 @ 8:06 am
Acum am citit ce ai scris Saurian ,nu nu este ceva de ras ,totusi nu imnteleg ce te retine de nu te casatoresti,din cate am inteles (iertare poate am inteles gresit) tu ai o prietena cu care te intelegi bine ,daca am inteles bine ce anume te retine ?,am pussi eu o intrebare daca te deranjeaza te rog sa ma ierti si sa uiti nu trebuie neaparat sa dai un raspuns
alma
iunie 25, 2012 @ 2:12 pm
mai in gluma,mai in serios,imi e teama ca nu va raspunde nimeni la intrebarea mea in legatura cu spovedania!foarte,foarte serios,va spun sa va bucurati atata vreme cat mai puteti avea temeri,cat va mai puteti teme de una,de alta.e omenesc si uman chiar .cand nu mai ai nimic de pierdut,atunci frica nu mai exista pentru tine.temerile sunt ultimul lucru pe cate il poate pierde cineva.spun unii,mai intelepti ca mine,ca doar dupa ce te descotorosesti de frica incepi sa intelegi cu adevarat viata si moartea,dar suna foarte complicat.e simpatic sa vrei sa fii neinfricat.adica,sa nu te afecteze nimic,sa nu te tulbure nimic,dar eu cel putin,cedez la cea mai mica taietura la deget.de moarte ,in schimb,nu ma tem.de durere si suferinta,daaaaaaaaaa.foarte.dar de ce se-ntampla dupa,nu.stiu ca suna a bravada,dar de inevitabil e chiar pierdere de energie sa te temi.
Ovidiu
iunie 25, 2012 @ 7:41 pm
[i]”Mi-e teamă de cum noi creştinii devenim din ce în ce mai răi pe zi ce trece. Mi-e teamă că Hristos mă va trage la răspundere pentru oamenii din orașul meu care mor în frig pe stradă. Mi-e teamă pentru că știu că n-am făcut destul pentru cei din jurul meu, pentru cei săraci şi necăjiţi în primul rând.”[/i]
E valabil si pentru mine. Mi-e frica ca nu stiu sa iubesc asa cum ne-o cere Domnul si neiubind astfel nu sunt in stare sa ii ajut pe cei sarmani si mi-e teama ca nu voi fi iubit. Ma rog la Dumnezeu sa ma invete ce inseamna iubirea adevarata…
Mi-e teama de singuratate si ca poate nu voi gasi niciodata pe nimeni cu care sa intemeiez o familie (vorba lui Saurian 🙂 )