Cele opt gânduri ale răutăţii. 4. Despre duhul mâniei
A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Şi cîtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sînt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.
De asemenea, nu putem păzi desăvîrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. „Căci s-a turburat, zice, de mînie ochiul meu” (Ps. VI, 8).
Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: „Mînia în sînul celor fără de minte sălăşluieşte” (Eccl. VII, 1; Septua-ginta). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde” (Prov. XV, 10; Septuaginta). Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: „Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1,20).
Nici podoaba şi chipul cel bun nu le putem dobîndi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: „Bărbatul mînios nu este cu bun chip” (Prov. XI, 25; Septuaginta). Drept aceea, cel ce vrea să vie la desăvîrşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi iuţimea, şi mînia, şi strigarea, şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea” (Efes. IV, 31). Iar cînd a zis „toată”, nu ne-a lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greşeşte sau să-l certe să se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva, vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvîntul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca IV, 23) sau: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoşti” (Marcu VII, 23).
Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-i lasă să vadă soarele dreptăţii. Căci, precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, cînd o pornim împotriva gîndurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă proorocul, zicînd: „Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Ps. IV, 5); adică aprindeţi mînia asupra patimilor voastre şi asupra gîndurilor rele, şi nu păcătuiţi săvîrşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvîntul următor: „.. .pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi” (ibidem); adică atunci cînd vin în inima voastră gîn-durile cele rele scoateţi-le afară cu mînie, iar după ce le veţi fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui şi adăugind: „Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să daţi loc diavolului” (Efes. IV, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, soarele dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-1 mîniaţi prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin proorocul: „Iară celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui” (Maleahi III, 20).
Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mînia nu numai pînă la apusul soarelui, ci, întinzînd-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvîntul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală, şi să se lipsească de sălăş-luirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru (Matei V, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul pînă ce mînia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi.
Asemenea şi Apostolul, zicînd: „Neîncetat vă rugaţi” (1 Tes. V, 17) şi: „Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini cuvioase, fără mînie şi fără gînduri” (1 Tim. II, 8), ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămîne, aşadar, ca sau să nu ne rugăm niciodată, şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii aposto-leşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori cînd sînt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sînt turburaţi, Doctorul sufletelor vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei ne porunceşte ca nu numai cînd sîntem noi mîhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-1 tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorămînt, totuşi zice şi ea: „Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta” (Levit. XIX, 17) şi iarăşi: „Căile celor ce ţin minte răul spre moarte duc” (Prov. XII, 28; Sestuaginta). Deci şi acolo se opreşte nu numai mînia cu fapta, ci se osîndeşte şi cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca şi cînd acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie sau fiindcă e mai uşor să dobîndim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea, pînă ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvîrşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se cîştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi.
Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămîne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzesc patimile nevătămate, ci ele şi acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au cîştigat îndelunga răbdare şi smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar cînd vine vreo pricină care îi stîrneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frîu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi tîrăsc cu şi mai multă vijelie şi săl-bătăcie spre pierzare pe călăreţul lor.
Căci şi mai mult se sălbăticesc patimile în noi cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem şi umbra suferirii, şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru între-lăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci, precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sînt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă cînd apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărită. De aceea cei ce caută desăvîrşirea blîndeţii sînt datori să pună toată strădania ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite.
Căci îmi aduc aminte de mine, cînd petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei şi o azvîrleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor, cînd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenei, cînd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.
Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori sîntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mîniei ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învîrti în minte gînduri viclene asupra fratelui. învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor, decît roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă.
Căci celui ce urăşte pe fratele său ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur, aci nu văd oamenii vărsîndu-se sîngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă nu numai pentru fapte, ci şi pentru gînduri şi hotărîri, precum însuşi zice prin proorocul: „Iată vin să adun faptele şi gîndurile lor” (Isaia LXVI, 18). La fel zice şi Apostolul: „înseşi gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor” (Rom. II, 15). Dar însuşi Stăpînul, învăţîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: „Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecăţii” (Matei V, 12). Aşa stă în copiile cele bune (cuvîntul în deşert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scînteia însăşi a mîniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa-zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.
Iar leacul desăvîrşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cîrma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpîni duhul mîniei întunecîndu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim cînd poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mînie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pămînteşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpîniţi de mînie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.
(Sfântul Ioan Casian – Filocalia volumul I)
MONICA
martie 17, 2009 @ 7:42 pm
Cu tot respectul , a nu te mania cand de exemplu vezi ca unii isi vand copilul cu buna stiinta ptr a li se scoate unele organe -de ex rinichii ,presupune sa fi oligofren.Cu totul oligogren si lipsit de orice simtamant uman.
Mi se pare ca asta e si problema noastra- nu avem nici o reactie fata de lucrurile infioratoare , care se intampla in jurul nostru. Avem impresia ca noi suntem cumva speciali si nu ni se poate intampla noua ,ci doar altora.
Nu cred ca a fi crestin inseamna sa stai asa ca o leguma si sa nu te afecteze nimic.Ptr ca astfel ajungem sa privim anormalul ca fiind normal si mizeria umana ca fiind ceva natural.Astfel de mizerii se intampla tocmai ptr ca noi suntem corupti sufleteste ,nimic nu ne mai misca sufletul.
Eu recunosc -cel mai mare pacat al meu asta e.Dar mi se pare imposibil sa nu am nici o reactie , cand vad si aud tot felul de lucruri abominabile.
„„Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Ps. IV, 5); adică aprindeţi mînia asupra patimilor voastre şi asupra gîndurilor rele, şi nu păcătuiţi săvîrşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvîntul următor: „.. .pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi”
E O INTERPRETARE DOAR.
SA NU UITAM CA MOISE ,DESI ERA PORTRETIZAT CA FIIND CEL MAI „BLAND „ OM ,LA MANIE A ARUNCAT TABLELE LEGII SI LE -A FARAMAT ,VAZAND STAREA DE PĂCAT A ISRAELULUI CARE SE INCHINA LA IDOLI.
ALT EXEMPLU-IISUS ,CARE A DAT CU BICIUL AFARA DIN TEMPLU PE OAMENI ,PROBABIL MANIAT DE FAPTUL CA TRANSFORMASERA CASA DOMNULUI IN LOCAS DE NEGOT.
DECI EI AU AVUT ATITUDINE FERMA ,POATE CHIAR DE MANIE ,CAND AU VAZUT LUCRURI PACATOASE, CARE PTR EI ERAU STRIGATOARE LA CER.
NOI INSA SUNTEM INDEMNATI SA FIM CA NISTE „ FLORI „ CAND VEDEM COPII TRAFICATI PTR PROSTITUTIE ,ORGANE ,CAND VIATA ALTORA E DISTRUSA PE NEDREPT ,CAND SE COMIT INCESTURI ,CAND PROMISCUITATEA E PROMOVATA S.A.M.D
NU SPUN LUCRURILE ASTEA CA SA-MI GASESC JUSTIFICARE PTR SLABICIUNEA MEA,PTR CA SUNT PERFECT CONSTIENTA CA GRESESC , CONSUMANDU-MA INUTIL DE MULTE ORI.
DAR MI SE PARE ANORMAL SI SA NU TE MISTE SUFETESTE IN NICI UN FEL ASTFEL DE LUCRURI.
DE FAPT CARE AR FI ATITUDINEA CEA MAI BUNA IN FATA UNOR ASTFEL DE FAPTE SI OAMENI?
PTR CA SI MANIA E UN PACAT ,DAR SI LIPSA DE REACTIE MI SE PARE ANORMALA
florinm
martie 17, 2009 @ 10:06 pm
Monica, nu cumva mania despre care scrii tu vine din deznadejde?
De ce te-am intrebat lucrul de mai sus? Pentru ca Sfintii Bisericii nu vorbesc de mania in urma careia iti vine sa spargi farfurii, sa iei la bataie pe altul sau sa faci crima.
Ci ei spun despre mania impotriva pacatului, cum banuiesc ca ai observat deja.
Ceea ce condamna ei este mania care duce la ura, mania care duce la violenta, la crima.
Exemplele pe care le-ai dat tu oripileaza pe oricine. Ce as putea sa fac eu pentru ca acei copii sa nu mai fie vanduti??
Spui de lipsa de reactie? Spune-mi cum ai reactionat tu.
,MONICA
martie 18, 2009 @ 12:16 am
Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde” (Prov. XV, 10; Septuaginta). Inseamna ca am inteles eu gresit atunci?!Se poate .Eu am inteles ca si ptr oamenii care nu pacatuiesc asa grav mania e un pacat .Adica e de neingaduit si in cazul lor , in orice circumstanta ,fata de oricine ,chiar si atunci cand vad un lucru nedrept.
Pai de multe ori ma cam consum cand vad astfel de lucruri .Nu inteleg pur si simplu cum sa tratezi un om ,un copil ca pe o carpa ,ca pe ceva lipsit de suflet.Cum sa abuzezi sexual de copilul tau ,cum sa-l vinzi ptr organe cu asa o nonsalanta si fara nici o strabatere de constiinta , spunand ca nu e nici o problema daca mai scoti si altele din el ,in afara de rinichi.
Adica , sincera sa fiu , desi sunt f pacatos si ma gandesc ca si eu la randul meu am de dat socoteala ptr multe inaintea Lui , ma infurii si as vrea sa se faca dreptate si sa fie dupa gratii .Sa nu mai iasa decat dupa f multi ani si dupa ce are mustrari de constiinta.Oamenilor respectivi nu le pareau deloc rau ptr gestul lor ,se considerau nevinovati .Singurul lucru pe care il spuneau e ca a fost o cursa ( fusese un flagrant ).
Nu stiu cat ma infurie greseala ,ci cat faptul ca nu aveau nici o remuscare.Adica ptr ei e normal lucrul asta.Ajung cateodata sa cred ca eu am innebunit ptr ca nu pot privi lucrurile ca astfel de oameni si ca de fapt ei sunt cei sanatosi.
O intrebare
CUM AR PUTEA SA VINA MANIA MEA DIN DEZNADEJDE?
ADICA NU VAD LEGATURA.LA CE TE-AI GANDIT CAND AI SPUS ASTA?
Dan
martie 18, 2009 @ 10:19 am
Monica, ca intre frate si sora intru Hristos, cu caldura iti recomand sa citesti cartea „Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei” (Cuv. Siluan Athonitul). Domnul sa te aibe in paza.
felicitas
martie 18, 2009 @ 4:27 pm
Referitor la ce s-a scris pana acum aici, eu imi propun sa vin cu o intamplare din Pateric, in care un parinte calugar iese din chilia lui (poate o stiti si voi) si vede un frate al sau cum savarsea pacatul pedofiliei cu un copil. Ce reactie credeti ca a avut parintele respectiv? Nu numai ca nu a actionat in nici fel, nici fizic, adica sa opreasca continuarea pacatului, dar nici macar verbal …. nu a indraznit sa spuna o vorba fratelui sau pentru oprirea acelui pacat strigator la cer. Explicatia pe care o da invatatura Bisericii: ca nu trebuie sa-l judecam pe aproapele nostru, ci sa-l iertam si sa ne rugam pentru el, cam asta ar fi singura solutie, sub nici forma, parintele respectiv dupa ce a vazut ce facea fratele sau cu copilul, nu a facut decat sa-si fereasca privirea si sa se roage pentru el. Personal nu sunt de acord cu asemenea practici, tocmai pentru motivul ca ma gandesc la suferinta aproapelui (si dupa ce mama mea era sa moara de 2 ori chiar nu mai pot sa vad suferinta celorlalti, in special a copiilor) adica sa stam cu mainile in san, si sa trecem nepasatori pe langa pacate strigatoare la cer. Asta ar insemna sa nu actionam in nici un fel, cum ar fi in regnul animal, vedem cum animalele pradatoare le devoreaza sub ochii nostri pe celelalte si noi nu intervenim pe motiv ca ”asta face parte din ciclul vietii, al naturii, al bunei functionari a ecosistemului”. Sau daca vedem un copil ca i se face rau, stam tot asa indiferenti, spre exemplu eu trebuia sa las un copil sa-i curga tot sangele din nas pana murea in fata mea, nu? Ei bine nu, nu l-am lasat asa, ci dimpotriva am oprit sangerarea. Astept parerile voastre, despre intamplarea din Pateric? Voi cum ati fi reactionat daca erati in locul calugarului care si-a surprins fratele savarsind pacatul pedofiliei? Pt Monica, nu te mai culpabiliza, si eu gandeam exact ca tine, pana cand din proprie experienta am inteles ca pe ceilalti ii schimbi mai mult prin tacere, nu prin actiune fizica, iar ceea ce incearca ceilalti sa-ti explice e ca poti sa actionezi si fizic, si de cele mai multe ori reusesti sa opresti raul, nu e nimic rau in asta, dar mai puternica e rugaciunea, pentru ca acolo unde nu putem noi sa actionam va actiona Dumnezeu, care e infinit mai puternic.
,MONICA
martie 18, 2009 @ 9:20 pm
„dar mai puternica e rugaciunea, pentru ca acolo unde nu putem noi sa actionam va actiona Dumnezeu, care e infinit mai puternic„
DA ,AI DREPTATE.
„Monica, ca intre frate si sora intru Hristos, cu caldura iti recomand sa citesti cartea “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei” (Cuv. Siluan Athonitul). Domnul sa te aibe in paza.„
STIAM EU CA SUNT SLAB ,DAR NU-MI IMAGINAM CA SUNT CHIAR ASA SI INAINTEA ALTORA.ORICUM ,MULTUMESC PTR RECOMANDARE.
Dan
martie 18, 2009 @ 10:24 pm
Eu nu te-am vazut slaba, am vazut doar ca ai niste framantari pe care le-am avut si eu, iar scrierile Cuv. Siluan m-au facut sa inteleg multe lucruri. De aceea m-am gandit ca poate as putea sa-ti fiu de folos cu ceva. Doamne ajuta.
florina
iunie 13, 2009 @ 11:41 pm
Buna tutuor am si eu o problema daca poate sa ma ajute cineva.Sunt studenta si stau in camin de felul meu sunt foarte suparacioasa cand vb cu cineva si vad ca nu ma asculta sau ca se uita urat la mine tare ma intristez si plag am si un prieten si ne certam in fiecare zi el,nu e cu Biserica.Pe el il cunosc inca din liceu si am dat amandoi la facultate si stam impreuna adica…dormim impreuna poate ca de asta sunt asa dar nici nu pot sa il las sa stau in camera fara el daca stau singura si ma mai supara celelalte fete nu suport sa stau sa le vad dar daca prietenul e cu mine imi e mai usor.Stiu ca trebuie sa ma rog dar aici in camin nu prea pot nici nu am o prietena si imi e greu sa imi fac deoarece ma gandesc ca… nu are ce sa invete de la mine si….cum ma manii.Nu stiu ce sa mai cred sunt foarte descurajata,am ajuns si la Biserica sa imi fie greu sa stau sa ascult Sf.Slujba pentru ca mai sunt oameni care te analizeaza stiu ca nu trebuie sa le dau atentie dar imi e greu.Am inceput sa am si emotii foarte mari,va rog dati-mi un sfat
admin
iunie 14, 2009 @ 12:04 am
Salut FLorina,
Ne rugam si noi lui Dumnezeu pentru tine că să te ajute în toate probleme tale.
Dacă nu te poţi rugă că te vad ceilalţi din cameră, roagă-te în gând, şi vorbeşte cu Dumnezeu, spune-i toate supărările tale, ai sa vezi cum te ascultă si-ti oferă mare ajutpr.
Mai lasa si tu de la tine, mai iarta-i si tu, nu mai fi supăracioasă, că şi Dumnezeu ne iartă nouă atâtea greşeli şi păcate. Dacă eşti mai îngăduitoare cu cei de lângă tine va fi şi Dumnezeu mai îngăduitor cu neputinţele şi greşelile tale.
Asa cum tu masori altora asa iti vor măsura şi alţii ţie pe viitor.
Tu să fii prima care cedează în discuţie… să nu încerci să te impui…ai să vezi ce bucurie ai să ai aşa. Smerenia e mai frumoasă şi mai curată decât orice act de bravură, de mândrie, de dovedire a adevărului.
florina
iunie 14, 2009 @ 10:14 am
Buna admin iti multumesc mult pentru sfaturi,am sa incerc sa fac asa cum ai zis si am sa ma rog si eu pentru tine si daca mai am nelamuriri sper sa nu te superi:-)multumesc inca odata
emanuela
iulie 11, 2009 @ 5:47 pm
recunosc ca firea mea clocoteste de manie si de multe ori nici nu imi dau silinta sa ascund asta, atat in cazurile in care eu sunt cea implicata (de ex. atunci cand mi se pare ca cineva ma sfideaza,desi cred ca am dreptate) cat si in cazul in care nedreptatea ii priveste pe ceilalti.
Si pt ca tot ai intrebat ce as fi facut daca as fi vazut ca un copil ar fi fost abuzat iti spun: II SPARGEAM CAPUL PEDOFILULUI (la propriu daca aveam forta necesara; la figurat – adica il judecam si il certam si il spuneam si altora astfel incat nu ar mai fi iesit niciodata in lume, in cazul in care fizic nu as fi avut puterea de a-l trimite dincolo :D) si dupa ce crapa ma rugam pt el. Ce e mai rau pt mine, dpdv crestin: nu m-ar fi mustrat niciodata constiinta ca l-am dstrus pe acel pedofil, ba din contra: m-as fi bucurat cu sadism pt raul pe care as fi reusit sa il fac.
Ileana
iulie 11, 2009 @ 7:29 pm
pt admin:
‘daca tot a adus aminte <> de statul la camin, propun si eu publicarea unui articol pe aceasta tema.
Probabil din toamna voi stau si eu in camin, inca nu stiu cum o sa fac cu rugaciunea si sunt sigura ca sunt multi in aceeasi situatie.
Poate cei care au trecut prin asta pot sa ne impartaseasca din experienta lor.’
Doamne ajuta!