Adevărata evlavie: cercetarea orfanilor şi a văduvelor
Din timpul facultăţii am avut ocazia să mă întâlnesc cu copiii din orfelinate. Eram înscris la ASCOR Galaţi iar duminică de duminică ne împărţeam pe grupuri de câte doi şi mergeam la orfelinatele din oraş pentru a-i lua pe copii la Sfânta Liturghie. Această perioadă m-a ajutat foarte mult să-i înţeleg ca oameni şi să le cunosc viaţa, mai ales că eu sunt singur la părinţi şi permanent am primit mai tot ce am vrut.
Au trecut anii, am terminat facultatea şi m-am mutat în Bucureşti. De atunci n-am mai trecut pe acolo unde ajunsesem să-i cunosc pe toţi copiii. Dar totuşi Dumnezeu a așezat lucrurile încât să mă întâlnesc cu unii dintre ei prin oraş, copii care acum crescuseră mari, unii erau deja majori.
Dintre toţi copiii cel mai mult m-am împrietenit cu Vlad, care astăzi are 24 de ani. Acum câţiva ani a fost dat afară de la casa de copii pentru că împlinise deja 18 ani. Tinerii ca el ajung de obicei în stradă, fără adăpost, fără haine, fără mâncare, fără nimic. Dar undeva spre ieşirea din Galaţi s-a înfiinţat un centru social care îi primeşte pe tinerii orfani majori şi acolo pot sta până la 28 de ani.
Slavă lui Dumnezeu! Vlad a ajuns în acest centru unde beneficiază de cazare şi masă gratuit. Deşi au fost multe zile când el a stat şi pe străzi, din diferite motive, până la urmă s-a liniştit şi a rămas la acest centru.
El mă sună din când în când, de 2 ori pe săptămână, şi-mi mai cere câte ceva. Încerc şi eu să-l ajut cu ce pot, cu ceva de mâncare, cu puţin dero, săpun sau ce mai are el nevoie. M-a invitat chiar şi la el la centru acolo şi m-am dus cu drag.
Mă sună câteodată şi-mi spune: „<span >Claudiu, n-am mai mâncat de două zile, adu’ şi mie ceva, orice vrei tu”. <span >La început nu credeam că situația e așa grea, mă gândeam că exagerează. Având colegi de cameră sau de cămin mă gândeam că sigur îi dau şi lui ceva de mâncare şi nu-l lasă flămând. După ce mi-a povestit că se mai ceartă cu cei de acolo am început să-l cred.
Cam de un an de zile el stă pe la magazinul Practiker în faţă şi îi ajută pe oameni să încarce marfa ca să obţină şi el un bănuț. Sunt zile şi zile, de multe îmi spune că nu câştigă nimic.
Avem o relaţie de prietenie frumoasă şi ne cunoaştem de mult unul cu altul, am căpătat multă încredere în el şi mă doare sufletul când îl aud că suferă.
Ieri m-am dus la el la magazin să-i spun că voi pleca o perioadă din ţară şi o lună-două nu ne vom mai vedea. I-am povestit că pe viitor vreau să plec definitiv şi el s-a întristat. Îmi zicea: „<span >Claudiu, îmi pare rău tare că pleci. <span >Poate îmi găseşti şi mie ceva de muncă acolo, poate îmi trimiţi şi mie câte un pachet cu haine şi adidaşi.<span >” S-a oferit să mă conducă până la tren în ziua plecării.
Mă uitam la el şi mă vedeam pe mine în ziua când mama şi tata n-au mai putut să mă ajute aşa cum o făceau înainte. Vedeam că e gânditor, că de acum nu mai are pe cineva la care să apeleze aşa deschis şi sincer. Probabil gândea că viaţa îi va fi un pic mai grea de acum încolo, şi asta nu pentru că-l ajutam eu cu prea multe ci pentru că pierdea un prieten, un frate, care pentru el, copilul orfan, fără părinţi şi fraţi a însemnat mult. I-am promis că voi încerca să-l ajut aşa cum pot, chiar dacă voi pleca.
Sfântul Apostol Iacob spune în Epistola Sobornicească în capitolul 1 versetul 27:
„Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu-şi-Tatăl este aceasta: să-i cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazul lor şi să te păzeşti pe tine nepătat din partea lumii.”
Adică adevărata evlavie, smerită şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu este grija faţă de orfani şi văduve şi ferirea de păcatele lumii.
Cât timp am stat printre copiii orfani şi cu Vlad le-am cunoscut viaţa, aşa cum este ea, nu cea auzită din gura lumii.
Mă trezesc dimineaţa şi văd de câtă grija şi dragoste sunt înconjuraţi copiii noştri şi mă gândesc la cei fără mamă şi tată pe care nimeni nu-i mângâie şi nu-i îmbrăţişează.
Poate e greu să ne imaginăm ce înseamnă să trăieşti fără părinţi încă de la câteva luni, dar haideţi să încercăm. Orfanii trăiesc în cămine de copii şi stau câte 6-10 în cameră, educatoarele fiind singurele care îi pot ajuta. Condiţiile în care trăiesc sunt minime, trăind o viaţă săracă la limita subzistenţei. Iau masa la cantină de trei ori pe zi. Mâncarea pe care o primesc e la fel de modestă ca şi condiţiile în care dorm sau se spală. Hainele le sunt învechite şi uneori murdare. Neprimind o educaţie solidă până la vârsta de şapte ani, când vor fi trimişi la şcoală, ei învaţă să se comporte doar din ceea ce văd şi trăiesc.
Copiii se bat, se ceartă, se acuză, îşi fură unii altora lucrurile, ba de la o vârstă încolo sunt abuzaţi sexual de cei de o vârstă mai mare.
Nu-i învaţă nimeni să fie blânzi, să ierte, să se poarte frumos, să mănânce cuviincios. Nu-i povăţuieşte nimeni cum să se roage, cum să-şi facă semnul crucii, cum să vorbească…
Nu le poartă nimeni de grijă în mod individual, ci doar la nivel de grup. Nu-i sărută nimeni pe frunte, nu-i îmbrăţişează, nu le cumpără nimeni o ciocolată, nu-i scoate nimeni la plimbare, la grădina zoologică, la mare, la munte sau la o mănăstire.
Aceşti copii cu greu îşi pot forma idealuri, cu greu pot visa. Sunt adesea trişti şi resemnaţi. Se deznădăjduiesc şi mai mult când văd cum unul din ei este adoptat iar ei rămân în aceeaşi mizerie.
Când mă întoarceam cu ei de la biserică duminica le ziceam: „Haideţi să mergem acasă, să nu pierdem masa” iar ei mă corectau spunându-mi că vom merge la „camin” nu „acasă”. Erau mici, dar ştiau foarte bine care e diferenţa.
Totuşi curăţia copilăriei şi harul lui Dumnezeu din ei se putea vedea cu uşurinţă în ochii lor. Se bucurau la orice mic cadou, şi spuneau „tată” şi „mamă” oricui venea la orfelinat, în speranţa că vor fi luaţi şi ei „acasă” şi vor putea trăi la fel ca şi copiii pe care-i văd ei pe stradă: de mânuţă cu mama, cu haine frumoase, cu jucării în mână, etc.
A fi orfan este o mare dramă, o cruce foarte greu de purtat. Îi spuneam soţiei dimineaţă: „Dacă ţie ţi se întâmplă ceva acum vor fi mulţi care-ţi vor sări în ajutor: eu, copiii, părinţii, socrii, naşii, finii, prietenii, colegii şi chiar unele cunoştinţe. Îţi dai seama? 20-30 de persoane sau mai mult îţi vor sări în ajutor dacă ţi se întâmplă ceva. Dar dacă un orfan ca Vlăduţ păţeşte ceva, va beneficia cel mult de ajutor colegilor de cameră, de ajutorul Salvării şi al Poliţiei”.
Drama orfanilor este că nimeni nu le poartă de grijă, aproape nimeni nu se gândeşte la ei.
De când sunt mici şi până ajung maturi sunt privaţi de educaţie şi afecţiune, şi astfel ei cresc cum pot. Şi totuşi noi văzându-i pe stradă cerşind sărim repede: „La muncă cu ei….”
Dar tot noi suntem cei care-i discriminăm şi nu-i angajăm în firmele noastre. Tot noi suntem cei care-i dăm la marginea societăţii de câte ori avem ocazia.
Totuşi Cineva se gândeşte mereu la ei şi îi îngrijeşte: Dumnezeu, numit şi Tatăl orfanilor şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu numită şi maica celor fără de părinţi.
De ce spune Sf. Apostol Iacob că adevărata evlavie este cercetarea văduvelor şi a orfanilor? Pentru că acela care are inimă de mamă faţă de orfani se aseamănă cu Dumnezeu.
Ce bine-plăcut este înaintea lui Dumnezeu cel ce caută la orfan şi la văduvă!
E oare lucru puţin să te porţi ca o mamă pentru cel care n-are mamă, sau ca un tată pentru cel care n-are tată? E oare puţin înaintea lui Dumnezeu să ai inimă de frate pentru cel care n-are frate?
Mare parte din cei de pe străzi sunt orfani care au fugit din orfelinate sau care au fost daţi afară pentru că au împlinit vârsta de 18 ani.
Fiţi milostivi cu cei orfani şi cu săracii şi multă milă va arăta şi Dumnezeu faţă de voi şi greşelile voastre.
Judecata va fi cu milă pentru cei care au făcut milă.
Într-un articol viitor vom discuta şi despre iubirea arătată văduvelor, femeilor rămase fără sprijinul bărbatului în familie.
Totuşi trebuie să precizăm că cercetarea orfanilor şi a văduvelor trebuie însoţită şi de o viaţă curată şi sfântă pentru ca să putem trăi adevărata evlavie. Exact cum spune Sf. Apostol Iacob: „Să ne păzim nepătaţi din partea lumii”.
(Claudiu)
catu
septembrie 1, 2011 @ 9:14 am
Foarte frumos :X
Sper ca voi face si eu curand o vizita acestor frati.
Felicitari pentru acest site minunat !
Am devenit dependenta d el 🙂
SB
septembrie 1, 2011 @ 9:59 am
„pe viitor vreau să plec definitiv” si tu ? toata lumea din jurul meu vrea sa plece din tara … si parintii mei ma indeamana sa nu ma mai intorc dar in lumea mea ideala aici vreau sa traiesc 🙁
nu-i condamn pe cei ce vor sa plece definitiv dar ma doare asa de tare … 🙁 probabil si eu voi alege aceasta cale …
as vrea sa ma exprim mai clar in aceasta privinta, dar nu prea stiu cum in cuvinte. poate pe viitor vor aparea ceva articole …
Claudiu Balan
septembrie 1, 2011 @ 10:10 am
Ne bucuram ca munca noastra va este de folos, Catu!
Vreau să mai completez articolul cu două vorbe în legătură cu unele trăiri pe care le aveam când eram copil.
Mi-aduc aminte cum mama şi tata mă lăsau la ţară în vacanţa de vară câte o săptămână sau două. Aici stăteam cu bunicii dar şi cu alţi verişori şi uneori mai erau pe acolo şi părinţii lor (matuşele şi unchii mei).
Ne jucam toată ziua şi trăiam clipe foarte frumoase. Eu eram în grija directă a bunicii dar uneori şi a mătuşelor mele. Simţeam cum în grija lor făceau diferenţiere când se raportau la mine faţă de când se raportau la copii lor.
Chiar dacă încercau să se comporte la fel şi cu mine totuşi nu reuşeau. Uneori mă simţeam nedreptăţit.
Nu puteam să apelez la ele aşa cum apelam la mama sau la tata, pentru că nu m-ar fi primit în braţele lor aşa cum o faceau ei.
Nu mă înţelegeau aşa cum mă înţelegeau mama. Nu erau aşa de săritoare.
Nu le durea inima de mine aşa cum îi dureau de copiii lor.
Nu le port pică, dar vreau doar să arăt că iubirea mamei este temelia pe care copiii cresc şi se dezvoltă.
Când se întorcea mama şi tata să mă ia eram aşa de bucuros şi parcă mă jucam altfel prin curte, mă simţeam mai în siguranţă, mai iubit, mai ocrotit.
Revenind la iubirea arătată orfanilor, gândiţi-vă ce mult le lipseşte lor mama.
Of Doamne!
Claudiu Balan
septembrie 1, 2011 @ 10:14 am
SB,
Nu aş vrea să plec din ţară, de lângă părinţi, familie, prieteni şi Biserică, dar o fac totuşi pentru că aşa cred că a aşezat Dumnezeu lucrurile.
Vă voi spune la timpul potrivit care e motivul plecării mele. Totuşi deocamdata nu e nimic definitiv. Vom vedea ce va mai fi.
Cristina
septembrie 1, 2011 @ 4:04 pm
Claudiu,
eu am plecat din tara cu ceva ani in urma si acum vreau sa ma intorc, si chiar am sa ma intorc. Romanii sunt indoctrinati sa creada ca viata in occident le aduce bunastarea si fericirea, ca vor fi apreciati etc. Nu e asa. Si in primul rand cine pleaca, mai ales daca e singur la parinti, trebuie sa se gandeasca la parintii sai, d ecare fiind departe, nu va putea avea grija cand vor avea cea mai mare nevoie de el/ea. Sa stii, moartea domnului lazarescu, cel care avea o fata prin canada sau america, nu e doar film. e pura realitate, traita si de mine (in ipostaza celei plecate), si de alti prieteni de ai mei, care pur si simplu s-au dus in Romania la inmormantarea parintilor lor, injurand de mama focului sistemul sanitar care nu a avut grija de ai lor parinti, uitand ca ei nu au contribuit cu nimic in ultimul timp la acel sistem sanitar. E confortabil s atraiesti cu iluzia ca daca parintii au platit la vremea lor taxe catre stat, acum au dreptul la o ingrijire medicala adecvata. In realitate, banii nu au valoare si nu pot fi stocati. taxele parintilor au fost folosite atunci, pt ingrijirea batranilor de atunci, si acum , pentru ingrijirea pensionarilor de acum, trebuie sa contribuie tinerii de acum. Poate o sa ti se para nelalocul ei interventia mea dar iti spun, gandeste-te de doua ori, la toate aspectele, inainte de a pleca. Altora li s-au intamplat lucruri pe care ar vrea sa le dea inapoi dar nu mai pot. Si bunica mea(de 90 de ani) mi-a spus si imi spune: ‘au fost vremuri grele si pt noi, am trait in razboi, am trait sa ne ia comunistii tot pamantul, dar nu ne-am gandit sa ne luam casa si masa si sa plecam. Acolo unde va duceti, mancati doua paini, nu tot una?’ Iertare daca am spus mai mult decat trebuia.
Administrator
septembrie 1, 2011 @ 4:18 pm
CriCri, intelegem foarte bine ceea ce ai vrut sa spui si asa si este, dar in privinta lui Claudiu nu-ti face griji, are motive foarte intemeiate. Asa cum a spus, la timpul potrivit va spune mai multe. Pana atunci sa incercam sa nu-i fortam mana, chiar daca nu urmarim asta in mod intentionat 🙂
Claudiu Balan
septembrie 1, 2011 @ 5:56 pm
Salut CriCri,
Aşa cum spunea şi Dan, celălalt administrator al site-ului, eu nu plec pentru a face bani sau pentru un trai mai bun, ci din alt motiv.
E clar că m-as bucura sa iasa totul bine, sa-mi pot intretine familia si sa le pot oferi copiilor macar un minim de confort si educatie.
Daca va iesi bine va voi spune, daca nu ma voi intoarce acasa si voi continua sa fac acelasi lucru ca si pana acum.
Oricum ar fi Ortodoxia Tinerilor este si va ramane o prioritatea pentru viata mea, oriunde as fi si orice as face.
Cristina
septembrie 1, 2011 @ 6:52 pm
Claudiu, nici eu nu am plecat pt bani sau pt trai mai bun, ci pt ca era imposibil sa traiesc in Bucuresti cu bursa de doctorat, asa ca am plecat pentru a ma putea realiza profesional, cum s-ar spune(motiv intemeiat? : ). Si cunosc multi care si-au dat doctorate , poate chiar stralucite, in strainatate, si care nu pot fi acuzati ca sunt moivati doar de goana dupa bani, de altfel bursa unui doctorand sau a unui postdoc in strainatate nu e chiar asa de mare, e comparabila cu salariul unuia care vinde la aprozar. Cunosc multi oameni care s-au realizat profesional in strainatate. Este realizarea aceasta suficient motiv sa iti parasesti parintii la nevoie? Experienta mea personala mi-a dovedit ca nu, insa stiu ca experienta mea e personala:). Pana a-mi pierde un parinte cu totul pe ‘nepregatite’, putand fi doar pt ultima luna alaturi de ai mei, sa ii ajut, nu am constientizat ca timpul petrecut cu ai mei este foarte pretios si limitat. Face un doctorat, chiar la o universitate prestigioasa, cat ultimii ani ai unui parinte in care nu i-ai fost alaturi? Acum imi pare ca nu, dar deja m-am ars. Pana la urma si educatia aceasta prea multa tine de mandrie, dincolo de posibilitatea de a-ti castiga traiul. Ce avem cu adevarat nevoie, gasim acasa.
Sa te insoteasca Maicuta Domnului ,pe tine si pe familia ta, oriunde te vei duce. Ortodoxia Tinerilor este un lucru foarte bun si foarte necesar tineretului nostru, felicitari pentru initiativa si pentru realizare.
MariaSia
septembrie 1, 2011 @ 8:49 pm
Este cineva de aici inscris la vreo asociatie de voluntariat din Bucuresti???
Lilii
septembrie 2, 2011 @ 5:54 am
Claudiu,
Eu merg pe ideea ca Dumnezeu intotdeauna are un plan cu fiecare dintre noi si ca nimeni nu-i cunoaste planurile mai bine decat El.Deci,sigur are si cu tine ceva planuri.:)
Eu iti doresc tie si familei tale sa reusiti si sa va ajute Dumnezeu in ceea ce va propuneti,sa ramaneti acolo unde simtiti voi ca sunteti impacati chiar fericiti,acolo unde simtiti ca e „acasa”(indiferent daca asta inseamna in Romania sau in alta tara).
Eu am fost si m-am intors.Motivul ar putea parea banal,pur si simplu am decis ca mai bine imi termin studiile in Romania iar apoi vad ce fac.Deocamdata nu am un anumit plan,probabil dupa terminarea facultatii voi mai face o a doua incercare.
Dar atat cat am fost plecata mi-am dat seama ca este falsa conceptia romanilor ca „toate tarile din occident sunt frumoase,totul este bine,etc”,gresit…eu din ce-am vazut…acum in prezent din toata Europa..consider maxim vreo 4-5 tari in care sunt mai mult plusuri decat minusuri.
Mama iubeste ideea de a locui la sat,la tara doar din aceasta perspectiva o incanta strainatatea,uraste orasele mari si aglomerate,eu am alte planuri…si tot asa,cred ca din acest motiv am decis sa ne intoarcem.Nu stiu cum va fi in final,dar stiu ca planurile Lui Dumnezeu oricum nu se vor schimba si nu le vom putea schimba.
Lilii
septembrie 2, 2011 @ 5:55 am
mai multe plusuri*
Albinuta
septembrie 2, 2011 @ 7:55 am
Doamne ajuta ,foarte reusit articol intradevar este nevoie de a privii mai mult spre orfani si vaduve ,m-a intristat si pe mine cand am citit despre Claudiu ca doreste sa plece din tara,insa stiu ca atunci cand esti casatorit ,ai copii este destul de greu azi sa i-ti intretii familia ,Dumnezeu ne ajuta ,ne ofera sanse de a reusi sa razbim in viata uneori mai aproape de cei dragi alteori pentru o perioada suntem nevoiti sa incercam si in locuri mai indepartate ,prentru cineva chiar aceasta indepartare poate sa fie o sansa ,chiar daca este mai greu (ca orice inceput )merita incercat .
Dumnezeu sa i-ti ajute Claudiu sa reusesti in ceea ce i-ti doresti acum si chiar daca vei fii plecat mai departe sa i-ti mai gasesti timp si de Ortodoxia Tinerilor ,fara tine (sau unul din membrii echipei)OT ar fii mult mai saraca si bine a spus cineva (iertare ca nu-mi amintesc cine )ca „uneori nu ajung 10 persoane sa inlocuiasca una „