Cercetarea văduvelor – iubirea care ocrotește!

Sfântul Apostol Iacob spune în Epistola Sobornicească că adevărata cucernicie este aceasta: „să-i cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazul lor şi să te păzeşti pe tine nepătat din partea lumii.”

În acest verset pare că Apostolul dă o explicația reducționistă a cucerniciei, care ne limitează evlavia doar la orfani și la văduve. Însă nu este așa, căci Sf. Iacob arată defapt care este măsura cucerniciei vii și lucrătoare: înduioșarea/ compasiunea/ afinitatea/ cercetarea față de orfani și față de văduve. Altfel, toate celelalte manifestări de evlavie precum citirea acatistelor, cinstirea icoanelor sau pioșenia față de sfintele așezăminte rămân doar gesturi goale, de formă. Ce le umple și le dă sens, este inima milostivă căreia îi pasă de toți și de toate, inima care se sârguiește să acopere neajunsurile celor în nevoi, asemenea lui Dumnezeu. Așadar, numai cine are inimă de mamă față de orfani și față de văduve, va putea învăța să aibe inimă iubitoare față de toți oamenii. Și cine ocrotește un orfan sau o văduvă, se aseamănă numaidecât lui Dumnezeu în iubire. Dar câte văduve nu așteaptă cercetarea noastră creștinească?

Pentru a înțelege mai bine ce cruce grea este văduvia, am să relatez în continuare povestea Anicăi, o femeie simplă de la țară, așa cum s-a întipărit în inima și memoria mea.

Anica, ca orice femeie de la țară a dus încă din tinerețe greutatea unei vieți aspre: munca istovitoare la câmp, gospodăritul casei până la ore târzii și creșterea copiilor. Până aici nimic deosebit, ci doar viața pe care o are aproape orice femeie de la țară: responsabilitate și muncă multă fără pauze de concedii, ieșiri la restaurante, mall-uri sau alte desfătări care nouă ni se par accesibile oricui. Dar Anica nu a cunoscut o astfel de viață ușoară așa că nu s-a plâns niciodată.

Numai că la un moment dat, Nea Ghiță, soțul Anicăi, a început să o ia pe cărare cu băutura până a dat în patima beției. De atunci încolo, viața Anicăi a devenit un calvar și nu puține au fost episoadele în care a fost umilită și chinuită de soțul ei: injurii, amenințări cu moartea, abuzuri fizice, toate acestea constituind calvarul unei mucenicii fără de sânge pe care Anica a dus-o la nici două case distanțe de casa copilăriei mele.

Cu toate aceste amaruri sufletești Anica și-a purtat crucea căsătoriei fără să dea înapoi, fără să renunțe la căsătorie. Timpul a trecut, cei doi băieți ai Anicăi au început să crească, iar sănătatea soțului a devenit din ce în ce mai șubrezită de patima alcoolului. Așa că într-o bună zi Nea Ghiță s-a îmbolnăvit de ciroză, iar deznodământul a fost unul implacabil: moartea. Așa a ajuns Anica văduvă după ce și-a purtat căsnicia cu sfântă demnitate într-atâția ani de suferință.

Între timp, cei doi copii deveniți bărbați în toată firea au plecat să muncească în străinătate pentru a-și face un rost în viață. Cum este obiceiul la țară, Vasile, băiatul cel mic urma să moștenească casa părintească și să fie sprijinul bătrâneților Anicăi.

Deși singurătatea văduviei era sâcâitor de grea, Anica s-a descurcat cu bine, iar lucrul acesta s-a datorat în mare măsură lui Vasile, care îi era sprijin atât în lipsurile materiale cât mai ales sufletește prin iubirea care ocrotește. Vasile era „băiatul mamei”, era „fata” pe care nu o avusese Anica, era alinarea și mângâierea unei văduve trecute prin atâtea oceane amare.

Numai că printr-o întâmplare dramatică, Vasile a murit chiar înainte cu puțin timp de a se căsători. Drama Anicăi a devenit atunci și mai înfiorătoare, în parte fiind asemenea dramei văduvei din Nain.

A rămas fără băiatul cel mic care îi era alinarea și apărarea în fața nedreptăților oamenilor. Și câte scârbe nu a avut Anica de suportat din partea unora dintre rude și cunoscuți, odată lipsită de apărare? Nu a mai avut cine să o apere în fața nedrepților, așa cum sunt toate văduvele, așa că nu de puține ori a fost batjocorită. Dar cui să se plângă o văduvă?

Acum Anica își duce crucea văduviei în liniște, ca de când o știu, fără să se plângă oamenilor, ci numai lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Traiul și-l câștigă din munca la curte, din făcutul curățeniei la biserică și la dispensarul satului. Inima ei este sub pământ, acolo unde este înmormântat și trupul odorului ei scump.

Cu toate acestea, după atâta suferință, Anica zâmbește și este binevoitoare cu oamenii deși în singurătatea fiecărei zile  își scaldă ochii în lacrimi de dor, după fiul care i-a fost chemat înainte de vreme.

Oare ce cruce a dus și duce Anica, Doamne?

În foarte puține cuvinte aceasta este viața Anicăi, o văduvă între atâtea alte văduve care ne sunt vecine, rude sau cunoștințe, și care așteaptă cercetarea noastră milostivă: ce mai faci? ce te doare? ce-ți lipsește? cu ce te pot ajuta?… Lucruri simple care în suferința văduviei înseamnă foarte mult! La fel de mult ca și stropul de apă de care avea nevoie Mântuitorul când era pe cruce însetat, și care nu i s-a dat. Și gândindu-mă la pătimirile Mântuitorului realizez că cercetarea orfanilor și a văduvelor, nu este altceva decât grija și cucernicia arătată Mântuitorului care odihnește în taină, în oamenii răstigniți  pe crucea vieții!

(Dan)