Chipul celui ce crede în Hristos
Cât de frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul acestui chip! Frumuseţea lui te farmeca, iar înălţimea lui da măsură încrederii pe care o are credinciosul în Dumnezeu. Liniştea revărsata pe chipul său arata pacea sufletului, iar calmul arata netulburarea inimii. Bunătatea zugrăvită pe faţa credinciosului mărturiseşte despre conştiinţa sa netulburată.
Credinciosul are înfăţişarea unui om eliberat de tirania grijilor necurmate ale vieţii, cele împovărătoare ale duhului şi deopotrivă înfăţişarea unui om a cărui încredere în Dumnezeu îi apare zugrăvita în culori vii pe trăsăturile feţei.
Credinciosul are înfăţişarea unui om cu adevărat fericit şi este fericit fiindcă este încredinţat de dumnezeirea credinţei sale şi crede în adevărul ei. Dumnezeu i-a vorbit credinciosului în chip tainic în inima lui. Glasul lui i-a umplut inima şi o fericire dumnezeiască s-a revărsat dintr-însa. Inima şi mintea îi sunt dăruite lui Dumnezeu. Iubirea lui îi încălzeşte inima iar duhul credinciosului grăbeşte să urce la Domnul.
Credinciosul, rupând legăturile egoismului ce-i micşorau iubirea la cercul strâmt al celor din jurul său şi nu-l lăsau să lucreze şi să vadă dincolo de propriul eu, s-a ridicat şi s-a eliberat de robia şi de tirania lui, ne-mai-închinându-se cu înjosire sieşi. Liber aşadar de aceste legături străbate tot pământul în lung şi în lat şi grăbeşte să ajungă pretutindeni unde îl cheamă iubirea de aproapele. Nimeni nu-l mai poate împiedica, nici ispiti.
Plăcerile lumii veşnic curgătoare precum apele râurilor, ca şi desfătările de bunurile lumeşti, nu mai sunt pentru el momitoare. Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat iar toate jertfele, aducerile şi arderile de tămâie ce altădată i se cuveneau, acum sunt aduse numai Dumnezeului iubirii, pe care acum Îl iubeşte şi căruia I se închină cu toată inima. Dăruit întru totul cu sufletul şi cu inima Dumnezeului adevărat şi viu, uita de lume şi adesea chiar de propriul trup. Privirea îi este aţintită numai spre Domnul şi inima să numai pe El îl caută neîncetat. Duhul său se desfăta cercetând lucrările Lui iar sufletul său se încredinţează proniei Ziditorului.
Toate trezesc în mintea credinciosului simţăminte noi, Creaţia toată îi vorbeşte într-un grai tainic despre înţelepciunea şi bunătatea divinului ei creator. Desfătarea este pentru el cercetarea lucrărilor lui Dumnezeu şi încântare este contemplarea frumuseţii zidirii ce-I umple sufletul. Frumuseţea, bunătatea, adevărul şi dreptatea , chipuri ale binelui pe pământ, care ne înfăţişează însuşirile lui Dumnezeu, pe toate le lucrează în inima lui.
Adevărata şi neîndoielnică să fericire este vorbirea neîncetată cu Dumnezeu. Cuvintele Domnului sunt ca mierea de dulci în gura lui. Aceste cuvinte le împlineşte zi şi noapte. Inima lui este aprinsă de iubirea pentru Dumnezeu. Grăbeşte spre El şi-L căuta neîncetat, cercetând cu râvnă tot ce a zidit. Lucrarea lui fără sfârşit este desăvârşirea de sine pe măsura puterii sale, iar dorinţa sa cea mai arzătoare este asemănarea cu Dumnezeu. Iubirea şi slujirea Lui îi umplu inima rănită ce veşnic îl doreşte pe Domnul.
Cântarea şi slăvirea Lui, mulţumirea şi lauda aduse neobosit şi cu glas fierbinte lui Dumnezeu, izvorăsc din gura lui, înălţându-se spre cer. Buzele lui grăiesc numai înţelepciune iar inima lui înţelege cu o înţelegere deplină. Viaţa lui este creaţie şi armonie. Trăieşte grăbindu-se spre sfârşitul drept spre care tinde, pentru care a fost zidit şi se bucura de fericirea cu prisosinţă, dăruită lui din bunătatea lui Dumnezeu.
Trăieşte pe pământ, dar locuinţa lui se afla în Ceruri. Grija n-are de nimic şi nu-l apasă teamă pentru ziua de mâine; singura lui grijă şi preocupare este aceea de a nu se sili pentru multe ci numai pentru lucrurile de care are trebuinţă. Nu-l preocupa altceva decât cum să împlinească mai bine legea dată de Domnul şi cum să înfăptuiască mai cu folos binele.
Comuniunea oamenilor între care există deosebiri de neam sau de stare este pentru el comuniune a fraţilor de acelaşi sânge şi doreşte să-i acopere pe toţi cu binefacerile lui. Se bucura de fericirea lor şi se întristează pentru mâhnirile şi necazurile lor.
Întreaga zi face milostenie şi da cu împrumut şi dreptatea lui rămâne în veac. Inima lui este gata să spere la Domnul iar sufletul lui este pregătit să se înfăţişeze dinaintea Ziditorului său. Plin de nădejde şi de curaj, strigă împreună cu psalmistul :
“Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul.”
(Sfântul Nectarie)
Ionut Daniel Gondac
august 20, 2011 @ 9:20 pm
Foare frumos!! Impresionant!
Laura Stifter
august 23, 2011 @ 12:17 pm
Da, foarte impresionant!
Acesta este chipul credinciosului… mai exact, al sfântului, al celui care a atins un nivel înalt de trăire spirituală.
Încă de la începutul vieţii duhovniceşti, păstrăm în inimi, cu bucurie şi încredere, acest ideal al desăvârşirii (Matei5, 48), ce însufleţeşte fiecare acţiune şi gând al vieţii noastre mult încercate de felurite ispite.
Totuşi, în anumite momente, suntem ispitiţi a ne îndepărta de această viaţă întru Hristos, descrisă în cuvinte atât de convingătoare de către Sfântul Nectarie. În acele clipe, suntem tentaţi să ne amăgim pe noi înşine cu ideea că o astfel de viaţă ne este inaccesibilă; că ne putem mântui şi fără a părăsi cu totul patimile şi concepţiile noastre lumeşti; că putem crede în Dumnezeu, bucurându-ne şi de plăcerile lumii, încercând să trăim într-un permanent compromis moral între păzirea voii divine şi satisfacerea dorinţelor noastre – acestea sunt gândurile negative, care apar în sufletul celor începători în viaţa spirituală, trezindu-le îndoieli şi îngrijorări, determinându-i să gândească – în momente de descurajare – că poate credinţa lor este superficială, neîntărită, chiar îndoielnică.
Cu siguranţă, trăsăturile de caracter specifice adevăraţilor creştini pot fi atinse – Hristos Însuşi ne încredinţează de acest adevăr – dar prin multă credinţă, luptă spirituală şi perseverenţă! Idealul desăvârşirii ne este accesibil, în ciuda îndoielilor şi inevitabilelor clipe de tristeţe, ce ni se furişează în suflete mai ales după momentele de cădere.
Nu suntem Sfinţi?
Ce importanţă are? Starea de sfinţenie ne este accesibilă!
Ne pare utopică ideea că putem trece din starea de păcat, la bucuria vieţii celor sfinţi?
Dacă aceste gânduri negative ar corespunde realităţii, Hristos, Mântuitorul nostru, nu ne-ar mai fi îndemnat să căutăm a dobândi curăţia inimii şi desăvârşirea spirituală. Domnul ne cere să realizăm doar faptele de care suntem capabili, pentru că El, Creatorul nostru, cunoaşte măsura la care poate ajunge fiecare dintre noi. Astfel, ştiind că ne-a creat pentru a dobândi asemănarea cu El, aşteaptă din partea noastră nu doar dreptate şi sinceritate (din perspectiva Legii mozaice, fariseii erau cei mai drepţi dintre credincioşi), ci ne-a poruncit să realizăm „imposibilul” (potrivit lui Nicolae Steinhardt) să depăşim orice obstacol apărut în drumul vieţii pământeşti, să fim mai puternici decât întreaga lume şi, biruind toate forţele negative ce luptă împotriva noastră, să devenim… Sfinţi şi desăvârşiţi, precum Tatăl nostru Cel din ceruri este sfânt şi Izvorul perfecţiunii.
Ce importanţă are faptul că semenii, împrejurările sau propriile gânduri ne îndeamnă la descurajare, la pasivism?
Ce sens are să acordăm importanţă patimilor înrădăcinate, prin obişnuinţă, în sufletele noastre?
Ce motiv avem să ne îngrijorăm pentru slăbiciunile noastre duhovniceşti, pentru atitudinea ironică a celor din jurul nostru sau pentru indiferenţa faţă de Dumnezeu a unora dintre semenii noştri?
De ce să ne lăsăm covârşiţi de aceste aspecte negative ale vieţii, dacă Dumnezeu Cel atotputernic şi infinit de iubitor ne este alături, conducându-ne, prin încercări, către limanul mântuirii?
Neputinţa şi superficialitatea noastră ne sunt din ce în ce mai evidente?Nimic neobişnuit… ştiam că suntem slabi. Ni s-a spus clar că, prin propriile forţe, nu putem săvârşi nimic bun şi nici măcar nu ne putem gândi la Dumnezeu. Singuri nu putem nimic, dar la fel de adevărat şi de evident este faptul că toate le putem întru Hristos, Cel Care ne întăreşte (Filipeni4, 13) şi de Care niciun obstacol nu ne va despărţi vreodată. Putem totul cu El şi nimic fără ajutorul harului Său. Ce poate fi mai încurajator?
Putem dobândi virtuţile evanghelice, rămânând neclintiţi în dragostea faţă de Hristos, Stăpânul şi ocrotitorul vieţii noastre!
Într-una dintre predicile sale, vrednicul de pomenire părinte Constantin Galeriu spunea că, în realitate, „încercările nu-l fac pe om mai slab, ci doar îl arată cât este de slab”, de unde rezultă că ispitele şi obstacolele întâlnite în mod inevitabil în pelerinajul acestei vieţi ne sunt necesare pentru ca, dobândind o capacitate mai profundă de autocunoaştere, să trecem de la încrederea orgolioasă în noi înşine, la credinţa nestrămutată în Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul întregului univers. Doar traversând încercările duhovniceşti vom fi învredniciţi să conştientizăm, din proprie experienţă, adevărul cuvintelor lui Isaia: „Ca o cârpă lepădată toată dreptatea noastră”. Doar aflaţi în mijlocul furtunii, pe lacul Tiberiadei, Sfinţii Apostoli au înţeles că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Cel Care conduce, cu deplină putere, fenomenele naturii.
Privind la Hristos Dumnezeu şi dăruindu-I Lui întreaga noastră viaţă, vom putea înainta în siguranţă, depăşind orice aparentă primejdie, aşa cum Petru, în clipele de încredere şi entuziasm, a putut păşi pe valurile învolburate ale mării. Doar într-o stare de totală dăruire de sine în relaţia cu Dumnezeu, vom putea mărturisi din tot sufletul, împreună cu părintele Nicolae Steinhardt: „Ce este credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţilor, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative”.
Doamne ajută!
Laura Stifter
Laura Stifter
august 23, 2011 @ 5:42 pm
http://www.ziarullumina.ro/articole;1661;0;59777;0;Intelepciune-biblica-Toti-am-fost-creati-cu-vocatia-sfinteniei.html 🙂
O seară binecuvântată!
simona
august 24, 2011 @ 5:52 pm
Prea frumos si foarte adevarat !!!Slava Tie Doamne ptr toate !!!
Pace si Bucurie,
S