Un om care caută faima pământească şi plăcerile lumii nu poate vedea pe Dumnezeu

Un creştin trebuie să aibă mai întâi de toate inimă curată, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu, aşa cum ni se arată El, cu dragostea pe care ne-o poartă şi cu toate desăvârşirile Sale; cu frumuseţea îngerilor, cu toată slava Stăpânei noastre – frumuseţea sufletului şi măreţia Ei de Maică a lui Dumnezeu, cu frumuseţea sufletului sfinţilor lui Dumnezeu şi cu dragostea pe care o nutresc ei faţă de noi.

Trebuie să-i vedem aşa cum sunt ei înşişi, trebuie să vedem şi să pătrundem adevărurile credinţei creştine cu toate tai­nele ei, să le percepem măreţia, să cunoaştem, de asemenea, starea sufletelor noastre şi îndeosebi să ne cunoaştem păcatele. O inimă necurată, închinată spre dobândirea celor pământeşti, nutrind în sine pofte ale trupului, pofte ale ochiului şi poftirea faimei părmânteşti nu poate vedea şi cunoaşte nimic din toate cele de care am vorbit mai înainte.

La ce folosesc postul şi pocăinţa? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăţa de păcate, ne dau linişte sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conştiinţei de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ţinem postul şi de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credinţă, că­păta-vom nepreţuită răsplată.

Câţi dintre noi nutresc oare sentimentul dra­gostei filiale faţă de Dumnezeu? Câţi dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalţă glas de fii, fiindcă sunt înăbuşite de deşertăciunile acestei lumi, nu se pot dezle­ga de lucrurile şi desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimi­le noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată?

Aşa ar trebui să fie, fiindcă toţi merităm dreapta-I mânie şi pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată faţă de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăinţă şi cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne re­găsim pe noi înţine, să ne privim cu asprime inima şi să-i descoperim necurăţia, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumneze­iesc; să recunoaştem că suntem morţi cu duhul.

(Sfântul Ioan Krostadt – Viaţa mea în Hristos)

(Visited 3 times, 1 visits today)