Cine pe cine votează
Forfota alegerii unui nou preşedinte ne regăseşte, după 25 de ani de la Revoluţie, la fel de debusolaţi civic. Bineînţeles, ne scuzăm cu toţii că alţii poartă vina şi responsabilitatea pentru degringolanda noastră. Uităm însă, că cei care astăzi alegem suntem o populaţie compusă din mixtiunea a două categorii fataliste: o conştiinţă comunistă obişnuită să i se impună preşedintele şi deci, votul său nu contează şi reflexul acestei conştiinţe în postmodernismul contemporan, care lipsit de identitate – reflex al comunismului nivelator – procedează în condescendenţă: votul meu nu contează. Prin urmare, ori conştiinţa comunistă colectivistă, ori conştiinţa democratică anarhistă nu pot discerne între identitate şi libertate, între unitate şi diversitate.
Paradoxul situaţiei se impune cu prisos la alegerile de anul acesta când ni s-au impus 14 candidaţi la postul de preşedinte. Deci, o echipă de fotbal cu tot cu antrenor şi impresar s-au hotărât să ne joace soarta. Ni se demonstrează public că nu noi alegem, ci ei ni se impun. Nu noi votăm, ci ei îşi schimbă rolurile cum vor. Exact ca la fotbal. În acelaşi meci poţi trece rapid din atacant fundaş şi invers.
Suntem în cădere liberă. Pentru că ne place circul, vom avea spectacol. Pentru că semănăm vânt, vom culege furtună. În consecinţă, vom avea ceea ce alegem fără să vrem. Ne va conduce cel căruia îi oferim nu libertatea noastră căreia să-i dea sens, ci libertinajul nostru căruia să-i ofere circ.
Se spune adesea că în democraţie votul nu schimbă nimic, căci dacă ar schimba n-am mai fi lăsaţi să votăm. La alegeri, doar este aşezat în frunte simbolul mulţimii. Suma caracterelor unei populaţii ce se manifestă instinctual şi nonvaloric îşi investeşte simbolul, care să le întreţină căutările. Astfel, „clipa şi momentul” domină raţiunea, conştiinţa, libertatea şi valoarea.
De altfel, atunci când şirul instinctual şi visceral al deciziilor ne dirijează traiectoria existenţei, toate semnele de viaţă conştientă se înscriu într-o liniaritate constantă, fără nici un semn de libertate. Deşi pare că omul alege liber şi nimic nu face din obligaţie, în realitate nu omul alege, ci instinctele care-l stăpânesc. Alegem doar ceea ce ne face plăcere, nicidecum ceea ce ne face bine. Altfel, nu se explică insatisfacţia care ne stăpâneşte, cu toate că alegem doar ceea ce ne convine. Înseamnă că altundeva este problema. Şi deci, nu noi alegem, ci suntem aleşi de alţii pentru ceea ce ei vor să ne ofere, nu pentru ceea ce noi avem nevoie.
În ordinea libertăţii autentice, lucrurile stau cu totul altfel. Sunt exact invers. Omul îşi află libertatea nu atunci când şi-o revendică, ci atunci când o oferă. Renunţă conştient la „niscaiva libertăţi” (P. Ţuţea) pentru marea libertate. De fapt, renunţă la ceea ce-i robeşte libertatea, renunţă la libertăţile instinctuale, pentru libertatea în Adevăr. Mântuitorul spune: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32) şi „Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va oferi, acela îl va dobândi” (Lc. 17, 33). Prin urmare, adevărata libertate nu oscilează între diverse situaţii, între două posibilităţi. Adevărata libertate decide irevocabil: „Fie mie după cuvântul Tău!” (Lc. 1, 38) sau: „Robeşte-mă Doamne ca să fiu liber” (P. Ţuţea).
Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt greu, descifrat doar de cei în care libertatea se manifestă deplin: „ Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâiul născut între mulţi fraţi. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit (Rm. 8, 28-30).
Deşi la prima vedere acest text pare a susţine fără dubii predestinaţia absolută, de fapt el susţine la modul absolut darul libertăţii. Cum? Simplu. Pe cine nu a cunoscut mai înainte Dumnezeu? Pe cine nu a hotărât? Pe cine nu a chemat? Pe cine nu a îndreptat? Doar pe cine nu a creat. Deci, pe cine nu a mântuit? Pe cel care nu există. Cu alte cuvinte, oricine există, este chemat să guste din iubirea lui Dumnezeu aşezată înlăuntrul său. Şi atunci unde-i libertatea? Tocmai în inima acestui fapt: Dumnezeu ne zideşte pe fiecare. Ne dă traiectoria întâlnirii cu El. Ne oferă toate soluţiile. Ne arată harta către fericire. Ne reorientează, dacă ne abatem. Iar noi, trebuie doar să alegem tot ceea ce deja avem. Omului i se cere să se facă docil faţă de această lucrare, să se lase prins de puterea iubirii dumnezeieşti, să „cedeze” mântuirii, spune Sfântul Isaac Sirul (Cuvinte către singuratici, partea III, 5, p. 63-68). Adică, să fim martorii unei iubiri care ne oferă totul în dar, numai să nu ne împotrivim. Primirea darului este tot efortul şi toată libertatea – de o maximă importanţă – care ne poate aşeza în Adevărul existenţei noastre.
Numai acest Adevăr ne împlineşte cu prisos orice aspiraţie nemuritoare după care însetăm, dincolo de alegerile noastre mărunte. Aşa că, în loc să alegem între două rele (sau între paisprezece sic!), între două sau mai multe necunoscute, să ne lăsăm aleşi în mâna Celui care ne-a vrut din veci la o veşnică libertate, pentru a fi martorii unei iubiri, care nu se dezice nicicum de noi.
Cât priveşte pe cei ce vor să ne înşele cu sloganuri sau programe despre libertate, îi anunţăm că nu-i alegem, ci doar îi îngăduim („doar până la limită”, M. Vulcănescu), cu nădejdea că şi Dumnezeu îi îngăduie cu scopul de a duce istoria în Parusia, de noi, atât de mult aşteptată!.
(Gheorghe Butuc)
