„Cine sunt eu?” (interviu cu Părintele Stan Florin, Parohia „Înălţarea Domnului” din Tg. Lăpuş)
Georgiana T.: Problemele de bază ale tinerilor sunt cele existenţiale. Deseori ne punem întrebări referitoare la găsirea propriului nostru sens. Întâlnim din păcate diverse răspunsuri prea complicate din partea celor din jur, iar aceste răspunsuri dau naştere în interiorul nostru unei puternice angoase, unei crize confuze dacă o putem numi astfel. Care este soluţia aşadar, pentru a ieşi din acest moment culminant, din acest impas lăuntric înfiripat încă din această etapă a vieţii?
Pr. Stan Florin: Perioada cuprinsă între 12 – 18 ani se caracterizează prin preocuparea privind definirea identităţii. Tânărul caută un răspuns la întrebarea „Cine sunt eu?”. Răspunsul care se va contura către sfârşitul perioadei este rezultatul unui anumit echilibru pe care tânărul îl va realiza ca urmare a combinării aşteptărilor şi valorilor celor din jur (valorile sociale) cu tendinţele interne de dezvoltare (valorile personale). Adeseori, adolescenţa este comparată cu un tunel în care copiii dispar pentru ca să iasă la lumină la celălalt capăt peste câţiva ani ca nişte adulţi autentici. Tensiunea constă în faptul că nu vom şti niciodată cine este cel cu care ne vom întâlni dincolo, la ieşirea din adolescenţă. În această perioadă adulții nu pot miza, în general, pe docilitatea tinerilor fiindcă aceştia trăiesc intens stări de labilitate emoţională, preocupări de a găsi modele neconvenţionale (altele decât părinţii sau profesorii), reducerea atenţiei acordate părinţilor în paralel cu accese de obrăznicie, preocupări legate de propriul corp, autoanaliză amplificată etc. Tânărul se luptă cu diferite tendinţe care alternează între expectanţe nerealist de înalte şi un concept de sine rudimentar. Spre sfârşitul perioadei aceste tendinţe se vor atenua, iar tânărul îşi va contura o identitate fermă, cu valori asumate personal.
Pr. Stan Florin: Tensiunile moderate sunt așadar firești și chiar aducătoare de progres personal. Evident, că în această perioadă tinerii au nevoie de sprijin, chiar dacă, justificat sau nejustificat, neagă sau refuză acest lucru. Acest ajutor poate veni în primul rând de la Dumnezeu, care lucrează în mod tainic în viața fiecăruia dintre noi și ne îndrumă pe calea cea mai potrivită, în funcție de darurile pe care le-am primit de la El. Apoi, fiecare tânăr poate fi propriul său ajutor. Nu în ultimul rând familia, Biserica (preoți, credincioși), școala etc. Dar pentru că fiecare om este unic, calea fiecăruia este unică, un răspuns exhaustiv sau relevant nu putem oferi decât în mod particular, în funcție de fiecare caz în parte.
Georgiana T.: Unii tineri sunt obligaţi de către părinţi să urmeze o facultate „bănoasă” sau „de viitor” cum spun mulţi, ori anumite cursuri. Ce părere aveţi despre faptul că aceşti tineri – în ciuda faptului că nu au o pasiune, o înclinare pentru acea specializare – sunt constrânşi totuşi de propria familie să o urmeze?
Pr. Stan Florin: Probabil adevărul este undeva la mijloc. Tinerii consumă multe lucruri materiale fără să se gândească sau să fie preocupați de obținerea lor, iar cei mai în vârstă cad în extrema cealalată fiind preocupați – uneori obsedați – doar de aspectul material al vieții (probabil sub povara greutăților materiale cotidiene întâmpinate). Un copil și un tânăr primește „de gratis” cam tot ceea ce folosește (de la părinți, de la stat, de la Biserică etc.), motiv pentru care, nu de puține ori, nu știe să prețuiască ceea ce alții au obținut prin efort, muncă istovitoare și chiar sacrificiu. Multe dintre lucrurile banale precum îmbrăcăminte, hrană, locuință etc. au fost obținute de părinți cu mult efort și multă cheltuială. În plus pasiunile tinerilor (sportive, culturale, divertisment, călătorii, tehnologie etc) sunt costisitoare financiar. Totuși tinerii par uneori că nu înțeleg acest lucru sau că nu prețuiesc efortul financiar. Acesta este pentru părinți un motiv de îngrijorare. În plus, părinții au tendința să asocieze greșit doza de inconștiență sau de indiferență specifică vârstei tinerilor cu provocările cărora vor fi nevoiți să le facă față atunci când vor deveni adulți cu o mulțime de responsabilități (față de propria persoană, față de familie, față de societate). Părinții cred că tinerii nu vor fi capabili să se descurce în viață și să-și asigure cele necesare măcar la nivelul la care au făcut-o ei.
Pr. Stan Florin: Eu sunt de părere că nu e bine să lași copilul să-și croiască un viitor doar în funcție de pasiuni și preocupări, dar nici să-l obligi să meargă pe o cale pe care nu o dorește și, mai ales, pentru care nu are calitățile minime necesare. Și ca să mă explic o să vă dau un exemplu din propria viață. Când eram copil iubeam foarte mult fotbalul. Nu era zi în care să nu joc. Organizam echipa clasei, echipa școlii, organizam sau participam la competiții etc. Într-una din zile un antrenor care m-a văzut cum joc a venit acasă la mine să vorbească cu părinții mei pentru a-i convinge să mă lase să mă transfer la Liceul Sportiv din oraș, spunând că sunt talentat și „am viitor” în domeniu. Eu eram extrem de încântat. Părinții erau însă de neclintit. Nu vroiau nici în ruptul capului să îmi dea voie să mă înscriu la acea școală sau într-un club de fotbal. Spuneau că trebuie să mă ocup în primul rând de școală, să învăț bine pentru a avea o profesie „mai bănoasă”, să nu ajung simplu muncitor într-o fabrică, așa cum erau ei. Pentru mine a fost o dramă, dar cu timpul mi-a trecut. Mai târziu, în adolescență m-am îndrăgostit de muzică. Am devenit pasionat de chitară și nu era zi în care să nu exersez cel puțin o oră-două. Îmi doream tot mai mult să urmez o carieră muzicală. Probabil, dacă aș fi avut mai mulți bani și o minimă susținere aș fi urmat o astfel de cale. Dar nu a fost așa. Din fericire. Zic din fericire pentru că ceea ce fac și sunt acum este ceea ce voia Dumnezeu cu mine. Pasiunea e bună dacă e dublată de talent și evident de folos. Pasiunea pentru fotbal sau pentru muzică nu erau o garanție că voi face și performanță, ceea ce probabil s-ar fi întâmplat. Dacă aș fi urmat o astfel de cale probabil aș fi ajuns un fotbalist sau un muzician mediocru sau fără valoare și aș fi trăit drama unei vieți ratate. N-aș fi fost în stare să mă întrețin nici măcar pe mine.
Pr. Stan Florin: În concluzie, din punct de vedere al Sf. Scripturi fiecare dintre noi, ajuns la maturitate, trebuie să muncească pentru a se putea întreține pe el și familia pe care și-o va întemeia. Pasiunile sunt utile și ele pentru că ne ajută să ne deconectăm și chiar să ne împlinim. Dacă avem șansa să avem o profesie în care să îmbinăm utilul (munca) cu plăcutul (pasiunile) suntem fericiți. Totuși, din experiența pastorală, consider că a-ți construi viața doar pe o singură preocupare (muncă sau pasiune) aduce nefericire.
Georgiana T.: În ce mod îi poate ajuta Biserica pe tineri în alegerea unei posibile cariere? Poate fi părintele duhovnic un bun consilier pentru cei aflaţi în căutarea unei profesii? Poate aduce duhovnicul acel plus de siguranţă de care are nevoie tânărul din zilele noastre?
Pr. Stan Florin: Depinde ce înțelegem prin Biserică. Biserica e Trupul tainic al lui Hristos, El fiind Capul nevăzut al ei. Noi suntem organele acestuia, iar Sf. Duh este Cel ce pe toți ne ține uniți în Hristos. Evident că Domnul Iisus Hristos are de la noi niște așteptări, în acord cu darurile pe care le-a sădit în fiecare dintre noi. Tot El este Cel mai în măsură să ne îndrume în acest sens și chiar o face dacă noi acceptăm îndrumarea Lui și ne rugăm să ne-o dea. Slujitorii lui Dumnezeu, preoții, în calitate de persoane mandatate să ajute la „desăvârșirea sfinților” și la „zidirea Trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 12) au obligația să-i ajute pe păstoriți să-și descopere și să-și valorifice „talanții”. Asta nu înseamnă că preoții ar trebui să se comporte ca niște persoane angajate pentru o agenție pentru ocuparea forței de muncă. Rolul preotului trebuie să fie în primul rând în „echiparea” tinerilor cu un set de valori specific creștine legate de muncă: cinstea, perseverența, nădejdea, respectul, sacrificiul etc. În al doilea rând, preotul poate oferi sugestii generale de genul: „înveți foarte bine la școală. Ar fi bine să urmezi o facultate. Ai șanse să te formezi pentru o profesie ce necesită muncă intelectuală”. Sau: „se vede că iubești foarte mult animalele și că îți place să muncești la câmp. Ai putea să devii un bun fermier”. Cred că ar fi greșit să așteptăm de la un preot să ne spună ceva de genul următor: „cea mai potrivită profesie pentru tine ar fi aceea de verificator calitate într-o fabrică de textile”.
Pr. Stan Florin: Unii preoți pot fi „consilieri” cu condiția ca aceștia să nu fie confundați cu niște „oracole” care ne spun exact ce profesie ni s-ar potrivi. Nici în psihologie rolul consilierului vocațional nu este acela de a-i spune cuiva ce profesie i se potrivește, ci de a-l ajuta să-și descopere vocația, aptitudinile și competențele. Totuși un set de competențe sunt utile într-o varietate de profesii. Spre exemplu faptul că ai competențe în utilizarea calculatorului nu înseamnă că ar trebui să îți recomand să devii progamator. Aceste competențe îți pot fi utile ca manager, ca secretar, ca profesor, ca designer, ca cercetător, ca preot etc. De aceea, alegerea și decizia trebuie să fie în cea mai mare parte a ta, nu a „consilierului” sau a duhovnicului. Însă, duhovnicul, spre deosebire de consilier, fiind preocupat de mântuirea fiecărui păstorit va fi atent la riscurile morale pe care o anumită profesie le are și va face sugestiile de rigoare. Spre exemplu, o fiică duhovnicească mi-a mărturisit că dorește să urmeze Facultatea de Jurnalism, să plece în București și să lucreze într-o televiziune. Tânăra este frumoasă, are abilități de comunicare foarte dezvoltate, este implicată în tot felul de proiecte de voluntariat în Biserică și în afara ei. Aș putea spune simplu că are mari șanse să devină ceea ce dorește. I-am spus că m-aș bucura ca în cadrul televiziunilor să lucreze și creștini și oameni morali, așa cum este ea. Dar i-am atras atenția că lumea la care visează ea este plină de compromisuri morale, unele foarte grave (cum ar fi desfrânarea). Fără să o opresc să meargă pe calea pe care și-o dorește, am obligația să îi atrag atenția asupra riscurilor și să îi cer să nu cadă în astfel de capcane. În logica aceasta „consilierul” devine ceea de trebuie să fie, „duhovnic”.
Georgiana T.: „Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos” ne spune Apostolul Pavel. Ce ar trebui să înţelegem în tinereţe prin aceste cuvinte?
Pr. Stan Florin: Libertatea este unul dintre darurile cele mai de preț ale omului, dar și motivul pentru care există și va exista iad. Libertatea este o parte constitutivă a ceea ce Sf. Scriptură numește chipul lui Dumnezeu în om (Facere 1, 26) și de aceea Dumnezeu respectă libertatea cu care l-a înzestrat pe om la creație. Libertatea este un dar pentru veșnicie. Dumnezeu va respecta în vecii vecilor libertatea omului. Astfel libertatea este un tezaur, dar și o mare povară. Cu excepția lui Dumnezeu, nimic din lume nu este un imperativ absolut. Lucrurile pot să fie sau să nu fie. Poruncile pot să fie respectate sau să nu fie respectate. Cele 10 porunci, spre exemplu, nu sunt imperative absolute. Dumnezeu poruncește, dar nu obligă. Altfel n-ai putea să furi, n-ai putea să minți, n-ai putea să fii desfrânat, n-ai putea să fii idolatru etc. Poți să alegi să minți sau să nu minți. După mine această expresie „toate îmi sunt îngăduite” înseamnă că avem posibilitatea să alegem, iar atunci când alegem greșit Dumnezeu nu ne oprește. Însă „nu toate îmi sunt de folos” arată că o alegere greșită, chiar dacă nu a fost oprită de către Dumnezeu, are o finalitate negativă asupra vieții noastre.
Georgiana T.: Unii tineri nu-şi găsesc sensul în această lume şi se duc la mânăstire. Cum putem afla în cel mai sigur mod care este calea cea corectă? Vă întreb acest lucru deoarece am întâlnit multe persoane care s-au dus la mânăstire, însă nu au putut face faţă şi s-au întors înapoi această lume. Poate fi vorba de un caracter sinuos al tânărului contemporan sau pur şi simplu de o alegere / decizie greşită?
Pr. Stan Florin: Pentru unii monahismul este o chemare evidentă și nu există dubii în urmarea acestei căi. Din nefericire, așa cum pentru unii burlaci căsătoria poate fi o alternativă impusă social („e timpul să te însori și tu, ai o grămadă de ani…”), pentru alții monahismul pare o soluție în cazul unui eșec sentimental sau în lipsa unei perspective maritale. Exisă și o a treia categorie de tineri care doresc calea monahală având o percepție sensibil diferită față de ceea ce este monahismul în realitate, iar când realizează acest lucru se întorc în lume. Perioadele de ucenicie din mănăstire, care pot dura uneori până la 7-10 ani, sunt o soluție excelentă pentru cei ce doresc să meargă pe calea monahală. Nu cred că e grav să mergi la mănăstire, să te familiarizezi cu viața de acolo, iar apoi, relizând că nu ți se potrivește, să te întorci în lume. Mult mai grav este să rămâi în monahism, dar să ai un comportament sau chiar patimi mirenești.
Georgiana T.: Şi pentru că tot am adus vorba de alegeri şi decizii, care credeţi că este „leacul” pentru vindecarea unor hotărâri eronate, luate în grabă în perioada tumultoasă a tinereţii?
Pocăința! Adică schimbarea. Pentru multe lucruri niciodată nu e prea târziu.
Georgiana T.: Se presupune că trebuie să avem încă din adolescenţă un plan bine gândit pe care să-l ducem până la capăt, în ceea ce priveşte viitorul nostru. Însă dacă raportăm acest plan şi la voia lui Dumnezeu, s-ar putea să ne dăm seama că nu toate meseriile sunt bineplăcute Lui. Aşadar, cum ar trebui să ne orientăm, astfel încât să avem o ocupaţie utilă şi din punct de vedere spiritual, nu doar material?
Pr. Stan Florin: Într-o lume normală toate profesiile ar trebui să fie plăcute lui Dumnezeu. Din nefericire unele patimi au dat naștere unor „profesii”. Spre exemplu, acolo unde prostituția este legalizată, este considerată o profesie. Evident că o astfel de „profesie”, ca să dau un exemplu radical, nu poate fi pe placul lui Dumnezeu. O „profesie” precum preoția sau profesor de religie poate fi o alegere nobilă, întrucât munca este aproape exclusiv spirituală. Alte profesii sunt o adevărată piatră de încercare pentru credință și viața spirituală. Profesia ne-o alegem în funcție de abilități, competențe și câștigul material și, eventual, spiritual pe care ni-l pot aduce. Vocațiile ne „predispun” să alegem ceva pentru care avem un dar special și ne place foarte mult. Din nefericire, nu toate vocațiile aduc și câștig material. Spre exemplu, poți să fii un pictor excelent, dar să fii muritor de foame, fiindcă nu ești apreciat și „cumpărat” la valoarea reală. Au fost multe cazuri de acest gen. Cred că cel mai fericit caz este acela în care ai capacitatea de a-ți pune profesia în slujba lui Dumnezeu, adică indiferent de ce profesie ai, o practici ca pentru Dumnezeu. Așa vei găsi multe bucurii și folos duhovnicesc. Folosul duhovniceasc nu vine din lucrurile care îți plac, ci mai degrabă din cele care nu îți plac, dar le faci de dragul lui Dumnezeu.
Georgiana T.: În încheiere, ce sfat le daţi tinerilor dornici să-şi deschidă mintea şi orizonturile? Prin ce metode pot tinerii să descopere adevărata lor chemare, adevăratul drum pe care trebuie să pornească în viaţă?
Pr. Stan Florin: Să-și folosească și mintea și inima atunci când aleg, nu doar pe una dintre ele.
(Interviu realizat de Georgiana T.)
