Cosmosul şi sinteza lui armonioasă
Cine, văzînd cele contrare prin fire, unite şi trăind într-o legătura armonioasă văzînd de pildă focul amestecat cu răcoarea şi uscatul cu apa şi acestea neluptîndu-se între ele, ci alcătuind o unitate, ca un singur trup, nu se va gîndi că Cel ce le uneşte este în afară de ele?
Cine, văzînd iarna retrâgîndu-se în faţa primăverii şi primăvara în faţa verii şi vara în faţa toamnei şi că acestea, deşi potrivnice prin fire (căci una răcoreşte, alta arde, alta hrăneşte şi iarăşi alta veştejeşte), totuşi slujesc toate în moc egal şi nevătămat oamenilor, nu ar înţelege că e Cineva mai mare ca ele care le ţine în unitate şi le cârmuieşte pe toate, chiar dacă nu-L vede?
Cine văzînd norii purtaţi de aer şi în nori legată greutatea apelor, nu se va gîndi la Cel ce le-a legat şi le-a rînduit pe acestea? Sau cine, văzînd pămîntul însuşi, atît de greu prin fire, rezemat pe ape şi rămînînd nemişcat pe ceea ce se mişcă prin fire, nu va cugeta că e Cineva care le-a rînduit şi le-a făcut pe acestea, adică Dumnezeu? Cine, văzînd rodirea la vreme a pămîntului şi ploile din cer şi curgerea nurilor şi firea izvoarelor şi înmulţirea animalelor prin unirea celor neidentice, şi acestea nesăvîrşindu-se pururea, ci la timpuri rînduite; şi, în general, cine,văzînd rînduiala statornică şi neschimbată, alcătuită din cele neidentice şi contrare, nu se va gîndi că există o unică putere care a înfăptuit această rînduiala şi o cârmuieşte cum e bine, ca să rămînă la fel?
Căci ele n-ar putea coexista şi rămîne aşa prin ele însele, dată fiind opoziţia din fire între ele. Fiindcă apa este prin fire grea şi curgătoare în jos, iar norii sînt uşori şi tind în sus; şi totuşi apa mai grea e purtată de nori. Şi iarăşi pămîntul este foarte greu, iar apa, mai uşoară ca el, şi totuşi ceea ce e mai greu e purtat de ceea ce e mai uşor şi pămîntul nu cade în jos, ci rămîne nemişcat. Şi bărbătescul nu e la fel cu femeiescul şi totuşi se unesc împreună şi se înfăptuieşte din amîndoi naşterea unor animale la fel cu ele. Şi, vorbind pe scurt, răcoarea e contrară căldurii şi apa se luptă cu uscatul şi totuşi unindu-se nu se opun una alteia, ci prin combinarea lor alcătuiesc un corp şi dau naştere tuturor.
Nu s-ar combina cele ce luptă între ele şi îşi sînt potrivnice dacă Cel ce le-a unit n-ar fi mai mare şi stăpîn al lor, dacă elementele nu I s-ar supune, ca nişte roabe, Stăpînului. Numai în acest fel elementele nu mai ascultă de firea lor ca să lupte împotriva altuia, ci, recunoscând pe Domnul care le-a legat, realizează o armonie între ele, fiindu-şi prin fire contrare, dar conducîndu-se în mod armonic prin voinţa Celui ce le cîrmuieşte.
Căci dacă nu s-ar înfăptui prin voinţa Unuia mai puternic combinarea unitară a acestora, cum s-ar combina şi uni ceea ce e greu cu ceea ce e uşor: uscatul cu lichidul, linia dreaptă cu cea circulară; focul cu răceala; marea cu pămîntul; soarele cu luna; stelele cu cerul; aerul cu norii, firea fiecăruia fiind contrară firii celuilalt? Căci s-ar produce o mare luptă între ele, una arzînd, alta răcind, ceea ce e greu trâgînd în jos, ceea ce e uşor trăgînd, dimpotrivă, în sus, soarele luminînd, aerul întunecând. Ba şi stelele s-ar lupta între ele, pentru că una se află într-o poziţie inferioară, alta, într-una superioară. Şi noaptea n-ar face loc zilei, ci ar rămîne mereu opusă ei şi luptând cu ea. Iar petrecîndu-se lucrurile astfel, nu s-ar mai vedea o unitate frumoasă (un cosmos), ci un haos (o acosmie), nu o rînduială, ci o neorînduială şi nu o sinteză, ci o anarhie, şi nu măsuri, ci lipsă de măsuri.
Iar prin opoziţia şi lupta între ele, toate s-ar desfiinţa sau ar rămîne numai ce e mai tare. Şi aceasta ar arăta iarăşi o neorînduială (acosmie). Căci rămînînd numai ce e mai tare şi lipsindu-se de folosul celorlalte, ar face totul disproporţionat, aşa cum dacă ar rămîne numai piciorul, sau numai mîna, nu s-ar mai vedea trupul întreg. Căci ce lume ar mai fi aceea în care s-ar arăta numai soarele, sau s-ar învîrti numai luna, sau ar exista numai noaptea, sau numai ziua? Ce fel de armonie s-ar mai păstra, dacă ar fi numai cerul fără stele, sau numai stelele fără cer? Şi ce folos s-ar mai arăta dacă ar fi numai marea, sau dacă pămîntul s-ar afla fără ape şi fără celelalte părţi ale zidirii? Cum ar fi apărut şi omul, sau în general vreo vietate pe pămînt, dacă elementele s-ar fi aflat în luptă între ele si n-ar fi rămas decât numai cel mai puternic dintre ele, care n-ar fi fost suficient pentru alcătuirea corpurilor? Căci nu s-ar fi constituit nimic dintre toate numai din căldură sau numai din răcoare, sau numai din apă, sau numai din uscat, ci ar fi fost toate în neorînduială şi necompuse. Ba nici chiar ceea ce pare a fi mai tare n-ar fi putut exista fără ajutorul celorlalte. Numai aşa poate exista şi el.
Fiindcă deci nu e o neorînduială, ci o rînduială în toate, şi nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie, şi nu e un haos, ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să primim ideea unui stăpîn, Care le adună şi le ţine strînse pe toate şi înfăptuieşte o armonie între ele. Şi deşi nu Se arată ochilor sub rînduială şi armonia celor contrare, e de cugetat Cârmuitorul şi Orânduitorul şi Împăratul.
(Sfântul Atanasie cel Mare – Scrieri, PSB 15)