Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

 

Tu de ce crezi in Dumnezeu

 

     

  Euharistia continua

 

   

Acum câteva zile am mers împreună cu câțiva prieteni la piesa „O scrisoare pierdută” a lui Ion Luca Caragiale, la teatrul de comedie din București. Prestația a fost deosebită, mai ales că pe scenă jucau actori mari. Personajele create de Caragiale cu mai mult de 100 de ani în urmă, descriu fidel și astăzi aceeași clasă politică fripturistă și fără a reprezenta interesele acestui neam osândit parcă de veacuri.

La câteva zile după vizionare, m-am nimerit cu fetițele într-o librărie în care urma să se desfășoare o activitate pentru copii. Le-am lăsat pe fete cu doamna ce urma să le spună povești și am început să răsfoiesc cu bucurie cărțile pe care mi se odihneau ochii. În foarte scurt timp îmi cade în mână cartea „Amintiri despre Caragiale” și având proaspătă piesa lui în minte, mă apuc și o răsfoiesc. Deschid direct la Octavian Goga, aflat la închisoarea la Seghedin în Ungaria, care-și aducea aminte despre Caragiale vorbind despre prostia umană. În câteva rânduri am fost pescuit, captivat... cucerit pe loc.

Am cumpărat imediat... și un pix, și am început s-o citesc cu avânt. Fiind absolvent al unui liceu industrial, limba și literatura română n-au lăsat urme în conștiința mea, ba dimpotrivă mi-a creat o atitudine de o indiferență vecină cu disprețul față de marii clasici. Astăzi, cu mintea de la 32 de ani văd altfel lucrurile, și redescopăr o lume pe care o simt că are legătură directă și cu mine.

Ce om a fost Caragiale! Un mare actor, mai mult decât un dramaturg, omul-spectacol care aduna în jurul lui zeci de oameni oriunde mergea și putea vorbi ore-n șir fără să plictisească. Un geniu, un om dăruit de Dumnezeu cu un mare talent. Dacă Eminescu, prietenul lui de la Junimea, era atras de natură și toate spledorile ei, Caragiale a fost fascinat de ceva mai presus decât lumea înconjurătoare: omul. Omul a fost spectacolul cel mai fascinant pentru el în lume. Urmărea comportamentele oamenilor cu mare atenție, ore-n șir, le sorbea fiecare gest, reținea orice cuvânt care-l considera definitoriu pentru acea persoana. Din acest motiv nu era încântat de plimbările în natură și de drumețiile montane, ci de aglomerațiile umane: restaurante, concerte, cârciumi, adunări culturale și sociale de tot felul...

Întrebat fiind de Alexandru Vlahuță, prietenul său cel bun,  dacă îndrăgește frumusețea naturii, Caragiale răspunde:

„Nu, (..) natura mă lasă rece, nu mă impresionează, nu-mi produce nicio emoție artistică... De câte ori v-am spus că eu sânt om de cafenea? Nu mă atrage decât mecanismul omenesc, și simt o plăcere să-i demontez resorturile.” (M. Sevastos, p. 198)

Tot ce a lăsat scris Caragiale pentru noi astăzi e nimic în comparație cu prestațiile lui pe viu în fața celor care l-au cunoscut.

„Încă de la începuturile sale, Caragiale scriitorul a fost depășit de imensitatea personalității sale individuale. (..) Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversațiile lui zilnice și în discuțiile cu prietenii, unde își cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocințe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor.” (Cincinat Pavelescu, p. 155)

Iată ce spune Octavian Goga despre el:

„Nenea Iancu era mai tânăr ca oricând. Se plimba de-a lungul odăii cu paşi lungi, se oprea câteodată, îşi potrivea ochelarii de după care strălucea acelaşi neastâmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vâltoare de imagini câte împărăcheri paradoxale, câtă pasiune şi coloare în poveştile lui... În clipa când vorbea, simţeai plutind parcă fiorul creaţiunii, cu misteru-i etern nedesluşit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără repaos.

Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţii omeneşti din câte a întâlnit în drum. N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă sigu­ranţă, să-l frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs şi plâns, era alinare dulce şi durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc.” (p. 101)

La rândul său, Paul Bujor subliniază aceeași caracteristică a „omului-viață”:

„Cine, numai întâmplător, a avut ocazia să asculte pe Caragiale povestind cu verva lui scânteietoare ridiculul vieţii omeneşti, acela rămânea cu impresia că nu e om mai vesel şi mai fără de griji pe lume decât el. Cine însă a stat mai des în contact cu el şi a căutat să-l cunoască şi să-l simtă mai de aproape, acela s-a putut convinge că el era omul cel mai chinuit sufleteşte. Şi, lucru ciudat, cu cât, intr-un moment dat, el era mai chinuit de o contrarietate oarecare în viaţă, mai ales de prostia şi de răutatea omenească, cu atât, în mijlocul prietenilor lui, era mai scânteietor în vervă şi mai captivant în glume. La dânsul durerea cea mai tragică, în loc să izbucnească în plâns sau în jelanie, cum se întâmplă comunilor muritori, izbucnea în hohote de glumă. Ciudată fire de artist!” (p. 44)

Caragiale avea așa mult talent încât simțea nevoia să vorbească și să scrie pentru a-și consuma verva, era ca un foc ce nu-l putea stinge în el. Iată ce spune fiul său, Luca despre actul creației:

„Când am spus despre Caragiale că nu scria cu dificultate, nu mă gândeam la acea „pieptănătură" a stilului, ci la primul concept, care, în fond, constituie opera de artă. Iar acel prim act, dacă era dureros, era, pe de altă parte, destul de scurt. Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte subt imboldul unei puteri străine. Compunând, construia dialogurile vorbind tare, zâmbea sau se-ncrunta. L-am văzut când muncea la Kir Ianulea, refuzând mâncarea şi veghind două nopţi de-a rândul. Muncea neîntrerupt până sfârşea opera. în tot acest timp era încruntat, febril şi ursuz. Când termina, era adesea intoxicat de tutun şi cădea câteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică. Pe Kir Ianulea l-a scris în trei zile şi l-a pieptănat, pe urmă, două săptămâni. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici ce vor face şi, pe urmă, m-apuc să scriu, şi-i las să-şi spuie singuri păsul." Şi, după aceea, adăoga întotdeauna comparaţia creării operei de artă cu o laborioasă parturiție. Caragiale scrie fără plăcere.” (p. 59)

Când venea vorba de talentul de a scrie Caragiale spunea:

„E un chin facerea asta... Talentul e un accident de naștere, e boală grea, ascultă-mă... Cere patimă și cere meșteșug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf. (..) Arta – spunea el – cere conștiință, fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, și în literatură, se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier.” (Octavian Goga, pp. 103-104)

Iar fiicei sale Ecaterina îi spunea: „Mai bine să fii cizmar bun decât scriitor prost.” (p. 132)

„Scrisul, mă băieți, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri.” (Cincinat Pavelescu, p. 156)

Marele Maestru nu numai că nu pierdea nicio ocazie ca să observe oamenii din jur dar își crea singur situații în care punea interlocutorul în situații limită pentru a-i cântări caracterul:

„Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu unguroaicele, prefacându-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil. Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniță cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toata gama vanităţii omeneşti, sămânţa cea mai de seamă a inspiraţiei sale.

Caragiale era născut om de teatru. De aceea piesele lui rămân veşnic vii, incisive ca gravurile marilor pictori olandezi, iar nuvelele se pot uşor amplifica pe scenă, păstrând aceeaşi vervă plină de seva unui adevăr nepieritor. În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvânt, nici o frază nu se cere mai scurtă sau mai lungă. în general trece drept un ironic, a cărui opera e brăzdată de observaţii caustice menite să ridiculizeze personajele pieselor şi ale nuvelelor sale. Într-adevăr, biciuieşte îngâmfarea şi răutatea, dar analizează cu duioşie sentimentalitatea, iar candoarea în care învăluie, bunăoară, pe un Trahanache în Scrisoarea pierdută sau pe Jupan Dumitrache în Noaptea furtunoasă îi apără de batjocură, pentru , că sânt sinceri şi puerili. Pe femei le-a descris întotdeauna cu gingăşie, milos faţă depornirile lor amoroase” spune Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor (p. 76).

Oriunde sosea Caragiale era un eveniment:

„Vestea sosirii sale înveselea toată lumea, și odaia în care era găzduit cel mai ales dintre oaspeți strălucea. (...) Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni. Și nici nu era nevoie. N-avea nimeni verva lui tumultoasă, inteligența lui adânc pătrunzătoare și scăpărătoare, hrănită cu lecturi bogate, și marea lui experiență a vieții.” (Victor Eftimiu, p. 81)

Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii; înveţi multe de la ei“. îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturelețea și sinceritate.

Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbând accentul şi gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în povestiri, de fiecare dată în împrejurări diferite. Era ca un mare desenator care face schițe la nesfârşit. Noi ştiam că jocurile lui nu erau numai imaginaţie, ci rodul observaţiilor lui făcute pe viu, dar filtrate prin puternica lui personalitate. Cu toată seriozitatea lui se arăta uneori tânăr şi copilăros. Îi plăceau farsele şi glumele inocente care îi dădeau o neaşteptată înfăţişare de veselie.” (Ecaterina Logadi, p.137)

„Avea pentru țăran o dragoste nemărginită. Niciodată nu l-a ridiculizat în povestirile sale și totdeauna l-a descris cu gravitate și cu afecțiune.” (Ecaterina Logadi, p.145)

Caragiale citea mult, și deși nu era un om cu o cultură vastă, avea o inteligență extraordinară și reușea din puține lucruri auzite sau citite să scruteze subiectul în mare adâncime. Din acest motiv putea intra în discuție oricând și pe orice subiect. Era un om modest, fără bani mulți, încerca să-și întrețină familia din puținii bani care îi câștiga din scrierile sale. De tânăr a fost sufleur la Teatrul Național și după ani de peregrinări din redacție în redacție de ziar, a fost numit director al acestei instituții, dar pentru puțin timp. Schimba des locuințele, se plictisea repede de decorul camerei sale și își schimba biroul într-o altă cameră, forțându-i și pe cei ai familiei să-și schimbe locul după el.

Ca toți mari oameni ai lumii, n-a fost receptat de oamenii de decizie așa cum și-ar fi dorit, ba dimpotrivă. Din acest motiv a fost foarte dezamăgit și a plecat din țară la Berlin, cu toată familia. În România era considerat încă din viață cel mai bun scriitor român, iar tinerii îl „venerau”. În Germania casa sa devenise o enclavă românească mult însuflețită. Era pasionat de muzică, având și o ureche muzicală foarte fină. Asculta mai ales Bach dar și alți mari clasici ai muzicii și se transforma în timpul liniei melodice... se liniștea, „valsa” vulcanic pe fiecare partitură care-i atingea sufletul.

Ion Slavici stând alături de Caragiale și Eminescu, a recunoscut că marele Caragiale stăpânea mai bine limba română, cea vorbită în popor. Ecaterina, fiica sa spunea:

„Se mândrea cu marea lui cunoaștere a limbii și declara fără înconjur: ”Nu o stăpânesc mulți ca mine.” Spunea că limba noastră e una din cele mai grele și că sunt puțini acei care o cunosc cu adevărat. Ca exemplu de sintaxă perfectă românească îl dădea pe Barbu Delavrancea, care „scrie și vorbește o limbă foarte pură.”

„I.L. Caragiale a fost bun fiu, bun soț și bun părinte, dar nu din slăbiciune, ci din sâmțământ de datorie, ca om adevărat, care nu e mulțumit de sine însuși decât făcând ceea ce după propria lui convingere trebuie să facă.” (Ion Slavici, p. 205)

Cât privește credința lui Caragiale în Dumnezeu, nu se spun foarte multe lucruri. Probabil nu era un om credincios, dar talentul său extraordinar pe care i l-a dăruit Dumnezeu pentru a arăta moravurile rele ale societății, i-a fost spre mântuire. A avut și scăderi, și slăbiciuni, și greșeli, dar nădăjduiesc că Dumnezeu va așeza sufletul său alături de cei drepți.

Mai sunt multe de spus, dar vă las să vă delectați de această minunată carte: „Amintiri despre Caragiale”, Editura Humanitas, București, 2013.

Sunt fascinant de oamenii foarte talentați și de lucrarea pe care o așează Dumnezeu în fiecare om. Caragiale a fost de departe un geniu al României, un om pe care sper să-l întâlnesc și să-l cunosc în Împărăția Cerurilor, căci talentul lui rămâne în veșnicie, și ne va bucura inimile într-o varietate infinită de moduri, căci darul lui e de la Cel Infinit, pururea izvorâtor de noutate.

Închei cu un pasaj al lui Ion Slavici despre cei doi prieteni: Eminescu și Caragiale.

„Trăind amândoi în mijlocul unei lumi în care atât de multe nu erau cum trebuie să fie şi sortiţi din naştere să le vadă, să le înţeleagă şi să le judece toate, ei se sâmţeau oarecum osândiţi a-şi trăi traiul. Pe când însă unul, care le judeca toate cu inima, era cuprins de mânie, cellalt, Care le judeca cu mintea, era scârbit; pe când unul se avânta la mustrări din ce în ce mai aspre, celălalt izbucnea-n hohote de râs; pe când unul stăruia în gândul că buni au fost, buni trebuie să fie şi buni vor şi fi oamenii, celălalt îi prezenta pe Nae Ipingescu, pe Rică Venturianu, pe Titircă, pe coana Veta, pe Trahanache, pe Tipătescu, pe Zibal şi pe toti ceilalţi si-l încredinţa că asa sunt oamenii de rând, asa au fost totdeauna şi aşa au să şi rămâie în vecii vecilor, unii proşti, alţii mişei, nişte pocitanii, care râd cu poftă când se văd înşişi pe sine cum în adevăr sunt.” (Ion Slavici p. 205)

„A râs, râde și va mai râde atâta lume asistând la reprezentarea Scrisorii pierdute, fiindcă puțini de tot au mai rămas ce ce-și dau seamă că e lucru de plâns când autorul ne silește să recunoaștem că în adevăr nu cel mai vrednic, cel mai cumsecade, nici cel mai curat suflet, ci cel mai tâmpit și mai mișel iese-n lumea noastră învingător. Nu se putea să nu râdă și el de noi când vedea că toți îi dăm dreptate, dar nimeni nu se-mbărbătează să-ndrumeze societatea noastră spre o viețuire mai omenească.

Nici una din mult gustatele comedii ale măiestrului Caragiale nu e comedie în adevăratul sens al cuvântului.” (Ion Slavici p. 206)

„Nu poatea nimeni să știe care i-a fost cel din urmă gând. Dac-a zis însă în clipa morții ceva, el n-a putut decât să-și facă, precum îi era obiceiul, de trei ori semnul crucii și să șoptească:

- Har Domnului, c-am trecut, în sfârșit, și prin aceasta!” (Ion Slavici p. 207)

(Claudiu Balan)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Participă și tu!

Excursie

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

 

Ediția a 3-a a cărții