Pe Steaua care as-noapte lucea peste pământ,
Croindu-şi drum spre inimi sărace şi umile,
Am intrebat-o tainic sub streaşină de gând:
De unde vii şi care ţi-e numele, Străine?
Atunci spre mine Steaua uşor s-a aplecat,
Şi l-am văzut în deasă lumină ca o ploaie.
Cu mâna dreaptă, blândă, a binecuvântat,
Purtând în palma stângă un lujer de văpaie.
Lumină albă, clară, curat îl veşmânta.
Prealină frumuseţe avea pe chipul drag.
O duioşie caldă în negri ochi purta,
Broboane dulci de miere, pe frunte, un șirag.
Pe pântece o rană adâncă-i înflorise,
Cândva, demult, în taina vreunei mănăstiri.
Iar dânsul o purta cu dor, căci o primise
Pentru Hristos, în vreme de aspre prigoniri.
Purta ca nestemată o rană de lumină.
Acesta îi fusese al dragostei lui semn.
Şi mi-a răspuns cu voce duioasă şi prealină:
Sunt Mucenic, copilă, mi-e numele Efrem!
(Talita)
