Clipa noastră de îndoială – clipa Lui de Iubire. De credincioasă iubire

E timpul trăit de noi. Și e timpul trăit de noi cum îl trăiește Dumnezeu. Să ne gândim.

De ce ne așteaptă Dumnezeu în timpul Lui, dar nu obosește să aștepte în timpul nostru? De ce nu este El un Părinte posesiv, gelos, cu drepturile pe care le are orice părinte, de ce suferă El să fim departe de dragostea Lui cu zilele, cu lunile și cu anii? Am zice că Dumnezeu e veșnic și că el are „tot timpul din lume” să aștepte, nu-i așa…?

Da. Dar noi nu. Pentru că suntem făpturile Lui fragile și (încă) muritoare.

Dumnezeu ar trebui să fie la fel de nerăbdător ca oamenii, pentru că știe că timpul nostru e limitat. Dar dragostea Lui cea fără timp Îl face să se așeze smerit, blând, în timpul pe care i-L statornicim noi. Îl face să se lase limitat de nehotărârea noastră, de neîncrederea noastră, de amânarea noastră. Îl cunoaștem pe Dumnezeu, de multe ori, când suntem copii, prin grija părinților sau a bunicilor care ne învață Îngerașul și Tatăl Nostru și ne duc la Împărtășanie; Îl uităm prin anii adolescenței; Îl regăsim poate prin facultate, la prima durere din dragoste; Îl pierdem iarăși (sau poate Îl regăsim) la moartea cuiva drag din familie; Îl punem deoparte când ne iau iureșul vieții și grijile casei; Îl chemăm iar când ni se îmbolnăvește prima dată copilul… Și tot așa. Îi dăm mâna sau lăsăm mâna din palma Dragostei Lui.

Și când ne lăsăm din nou iubiți de El, lunile sau anii în care am stat departe de El – El îi socotește ca o singură clipă. Un singur moment între acum și ultima dată când am petrecut în Dragostea Lui. Am putea să-I mărturisim:

– M-ai așteptat, Doamne, luni și ani, să revin în dragostea Ta. Atâta vreme ai tăcut și nu te-ai supărat pe mine. Cine te-a învățat să iubești așa?

Ca să auzim răspunsul Lui dumnezeiesc:

– Ți-am așteptat, dragul Meu/draga Mea, clipa ta de îndoială…

O clipă să fie, Doamne, anii în care am alergat prin viață fără tine? O clipă să fie grijile de care ne-am lipit inima, iubirile pe care le-am trăit în depărtare de tine? O clipă serile noastre cu propriile planuri și neliniști și fără comuniunea cu Tine? O clipă de când am încetat să te mai simțim ca Părintele nostru, purtătorul de grijă și Prietenul vieții noastre?

Da. O clipă. Clipa noastră de îndoială. Clipa Lui de iubire neîndoielnică în noi.

Iată, să zicem că am suferit o dezamăgire în dragoste la 18 ani. Și am trecut prin anii facultății căutând alinare de la oameni, aruncându-ne în iubiri nelegitime, și necăutând răspunsul în Dragostea Lui. Iar prin ultimul an de facultate, sătui să mai suferim, gustăm din nou din Prezența Lui. Și, de necrezut, Îl descoperim același…

– Au trecut ani, Doamne, și am umblat pe străzi și prin oameni și prin inimi străine. Și tu ai respirat ca o Ființă mare lângă mine. Am simțit tăcerea Ta, am simțit nejudecata și dragostea Ta cum pășeau cu mine în toate nopțile și diminețile mele. La toate examenele mele, în toate întrebările mele. Cum ai răbdat să petreci în necredința și neiubirea mea?

Așa răspunde o Ființă care S-a înnomenit și S-a răstignit pentru noi.

– Așa am trăit Eu, dragul meu/draga mea, clipa ta de îndoială. Eu, Dumnezeu, m-am înstrăinat de Mine și am petrecut în înstrăinarea ta. Tot ce a fost la tine uitare, la Mine a fost smerenie și deșertare de Mine Însumi. Și iubire fără rest. Am trăit cu credință, Eu, Dumnezeu, clipa ta de îndoială.

Așa știi Tu, Doamne, să iubești, în credință și în tăcere, viața noastră cea îndoielnică.

Dar dacă ne-a murit cineva din familie, sau cineva drag, și de atunci moartea ne-a speriat și n-am mai înțeles rostul vieții, și am trăit pândind fericirea pe unde apucam, lăsând mâna din mâna lui Dumnezeu? Dacă am trăit ani de zile de la moartea mamei sau a soțului ca și cum am fi fost abandonați, ca și cum nu ar exista Dumnezeul Iubirii?

– Am trăit fără dragostea omului care a murit în lume. A trebuit, Doamne, să trec anii așa, în durerea despărțirii de prietenul meu/prietena mea de suflet. Am făcut școli, am promovat în carieră, am făcut lucruri frumoase cu oamenii, dar m-a pândit mereu parcă gândul morții ca un non-sens al vieții. Au sens la Tine toate lucrurile astea?

– Da. Așa se trăiește în afara Învierii. Așa ai petrecut și ai suferit, o clipă, fiul Meu/fiica Mea – încarnată în ani de zile – în afara gândului Învierii. Dar iată, dă-mi din nou mâna și cunoaște că Eu, Dumnezeu, sunt un Dumnezeu al Învierii.

Se povestește că istoricul Neagu Djuvara a suferit o mare durere în copilărie, căci tatăl lui a murit de mic și el n-a mai avut vreme să-l cunoască. A crescut supărat pe viață, pe oameni, pe Dumnezeu, că a trebuit să se descurce în viață fără tată, că nu a avut mângâierea unei figuri paterne. Dar, în același timp, făcea mereu lucruri și lua mereu decizii cu acest gând înaintea ochilor: „Cum ar face tata? Cum aș face eu, ca tata să fie mândru de mine?”. Și așa, pe la 94 de ani, când a luat o carte duhovnicească în mână, a revenit ca un fulger credința lui din copilărie și și-a dat seama că a trăit toată viața cu icoana tatălui lui din cer. Și n-a mai fost supărat pe viață și pe Dumnezeu, ci și-a regăsit credința. După mai bine de 80 de ani…

80 de ani în care Dumnezeu a trăit, credincios, cu el… clipa lui de îndoială.

De aceea nu îndoiala este binecuvântată. Nu necredința noastră. Nu nedragostea noastră. Ci felul în care trăiește El – tăcut, smerit, credincios – necredința și îndoiala noastră.

Un tată pământesc, un părinte pământesc nu ar răbda multă vreme nedragostea copilului lui, supărarea sau cinismul lui. Ar intra în cameră peste el, i-ar cere explicații, i-ar confisca telefonul să nu mai stea atât de mult pe el, l-ar pedepsi că ar note mici la școală etc. Al alerga după dragostea fiului/fiicei lui cu un băț în mână.

Dar Părintele care s-a răstignit pentru noi și Care trăiește în tăcere și smerenie înstrăinarea noastră, nu vine peste noi „în cameră”. Nu ne confiscă telefonul. Nu ne interzice să ieșim cu prietenii. Ci este Părintele Care udă florile din fața casei, Care face ceai pe terasă, Care repară veranda când venim de la vreo petrecere – Părintele Care nu încetează să fie smerit, statornic și credincios. În dragostea Lui. Noi.

– Ești un Părinte care nu-mi cere nimic. Sufăr, știu, când trăiesc în afară de Tine. Tu știi să fii fericit și nu știu dacă eu pot să învăț să fiu fericit ca Tine, cu Tine.

– Eu, fiul Meu/fiica Mea, nu știu să fi fost fericit în afara iubirii pentru copiii Mei. Eu sunt Dumnezeu și știu să pătimesc împreună cu oamenii. Să nu crezi că o zi din viața ta n-a fost o zi din pătimirea Mea. Tot ce ai pătimit tu, Eu am îndurat, am așteptat și am tăcut – în dragostea Mea.

– Eu sunt Dumnezeu și trăiesc împreună cu voi, copiii Mei, clipa voastră de îndoială. Nu o trăiesc ca voi înșivă, în uitare și în uscăciune sufletească, pentru că Eu Însumi nu mă îndoiesc în dragostea Mea. La Mine Împărăția e neclintită, nimeni care se întoarce în Dragostea Mea nu e scos afară. Credeți și primiți acest gând dumnezeiesc. Printre toate clipele voastre de îndoială – luni, ani sau o viață – stă o singură Clipă. Clipa în care nu m-am îndoit de voi. Și v-am iubit fără scădere.

Ce gând măreț! Gândul că îndoiala noastră de ani de zile nu prețuiește cât clipa Lui de credință în noi!

– M-am îndoit, Doamne, în dragostea Ta, și nu am crezut… Ce valorează așa o viață înaintea Ta?

– Eu, dragul Meu/draga Mea, nu m-am îndoit. Și am crezut. Valoarea vieții tale o pun la valoarea clipei în care Eu am crezut, mereu, în tine.

Asta e pocăința. Asta e schimbarea minții noastre cu mintea lui Dumnezeu. O viață de necredință nu valorează cât o clipă de pocăință. Dar o clipă de pocăință valorează cât o viață de necredință. Fiindcă valorează cât clipa Lui de credință – iubitoare și fără timp – în noi.

Fă, Doamne, din clipa noastră de îndoială – clipa Ta de Iubire. De credincioasă Iubire!

(Protos. Iustin T., 21 mai 2022, Sf. Împărați C-tin și Elena)
 (Legenda pictură murală: „Dextera Domini”, biserica Sf. Clement de Tahull, Catalonia, Spania, anul picturii cca 1123, dimensiune 10 m x 9,5 m, Muzeul de Artă din Catalonia)