„Colecţia” din tine…
În copilărie cu siguranţă am colecţionat fiecare diferite obiecte sau lucruri care aveau ca scop atragerea celor din jur. Fie timbre sau postere, surprize de la gumele de mestecat, cărţi de joc, masinute sau eşarfe colorate, le numărai zilnic bucuros şi satisfăcut de cantitatea acestora. Nu exista zi în care să nu mai adaugi ceva la propria colecţie. Nu exista săptămână în care să nu cumperi ultimul număr al revistei preferate.
Acum…acestea au devenit doar simple şi vagi amintiri. Tinerii au ajuns să colecţioneze lucruri mult mai valoroase: „de o semnificaţie şi o profunzime cu totul extraordinară”. Sunt nelipsite cele mai recente modele de telefoane, ultimele iphone-uri 4 G sau pentru fete, brăţările hand made, poşete şi neîncetatele produse cosmetice. Dar asta nu e tot. De la cutiuţe de chibrit şi şerveţele bogate în diferite nuanţări, am ajuns în perioada adolescenţei chiar şi la maşini. Pentru a te face remarcat în ochii tututor vecinilor, a devenit o modă să ai 2-3 maşini parcate în faţa blocului. Însă mă întreb ; ce rost au toate aceste obiecte pe care le „colecţionăm” în tinereţe? Cât de valoroasă poate fi în viaţa tinerilor o colecţie perisabilă? Ce folos poate aduce aceasta pe termen lung? Poate că n-am observat până acum … dar avem o colecţie chiar în noi înşine. O colecţie mult mai eficientă, folositoare, mult mai operativă şi utilă. O colecţie ascunsă în interiorul fiecăruia …
Să ne imaginăm această „colecţie” ca un puzzle imens. Zilnic adăugăm în acest puzzle cel putin o piesa. Din păcate, nu toate piesele le aşezăm acolo unde trebuie dar mai ales nu toate piesele sunt de calitate şi astfel stricăm puzzle-ul cu sau fără conştiinţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu colecţia din interiorul nostru; darurile, bunurile duhovniceşti, le amestecăm cu patimile, desertaciunile şi cu mulţimea faptelor nelegiuite. Acestea strică tot ceea ce este mai curat şi mai frumos si mai trainic; toată minunăţia şi toată puritatea lăuntrică din noi înşine dispare precum ceata suflata de vant. Sufletul deseori poate fi comparat cu un zid. Mii şi mii de patimi se lovesc de acest zid în fiecare clipă a vieţii. La un moment dat zidul nu mai poate face faţă iuţimii şi repeziciunii cu care patimile se lovesc de acesta. Zidul brusc se sparge…
Abia în clipa morţii ne dăm seama de acest lucru. Abia atunci ne dorim cu ardoare să mai putem face ceva, să mai putem schimba ceva în interiorul nostru. Atunci ne dorim să mai adăugăm o piesă la puzzle, o piesa desprinsa din vesnicie, nu din lumea aceasta. Dar din păcate, nu o găsim. Piesele s-au terminat… În timpul vieţii, singuri le-am aranjat cum am crezut de cuviinţă că este bine. Atunci, acest puzzle se clatină, se sfărâmă, se distruge, se stinge în întunecata lui umbră pentru ca toate piesele pe care le-am utilizat au fost trecatoare.
Insa acum colecţia este inca in formare. Să mai adaugi ceva? Poate o Persoană bate şi aşteaptă la uşa inimii să-I deschizi. Poate Aceasta Persoana are cheia cu care poţi reface puzzle-ul urat al vietii. Mantuitorul Hristos are „buretele” cu care poţi inlocui colecţia de păcate, cu colectia virtutilor. Nu îţi va dărui posete, bani sau telefoane pentru a le aduna, însă are ceva mult mai bun pentru tine: faptele credintei. Ce spui…? le adaugi în „colecţie”?
(Georgiana)
Ionutzu18
septembrie 28, 2010 @ 1:41 pm
Bine zis. Dar daca eu „imi fac puzzle-ul” cu piese de tot felul?…si bune si rele unele se strica , le inlocuiesc cu altele. Nu pot evita confectionarea pieselor nici intreruperea inlocuirii acestora…dar calitatea lor da. 😀