Am compensat lipsa sentimentelor cu gustul păcatului

Multe lucruri m-au legat de tine… Iar dacă nu m-au legat, am decis să îmi impun că mă leagă. Mi-a fost teamă să recunosc că ceea ce simțeam eu nu era iubire, că nu mă împlinea sufletește și că doar mă îndepărta de ceea ce înseamnă iubirea. Din momentul în care mi-ai apărut în cale te-am suit pe un piedestal de sticlă și nu am acceptat să te coboare cineva de acolo. L-am îndepărtat pe Iisus din lăuntrul inimii mele și te-am adus pe tine.

Ori tu nu ești decât un om, la fel ca mine, și nu ai putut să mi te dedici așa cum am vrut. Ori nu ne-am potrivit. Inima mea îmi striga sugrumată că nu e bine ce fac, că nu ești tu cel care îmi va putea oferi sprijinul de care am nevoie, dar am continuat, m-am lăsat purtată de fiorii îndrăgostirii noastre care nu au reușit însă să pridă aripi. Nu mă înțelege greșit, am ținut la tine; încă țin, cumva. Ți-am păstrat amintirea într-un colț de suflet și uneori mai reflectez la ce a fost, în clipele mele de melancolie. Însă nu aceea a fost dragostea, drept dovadă că nu am putut să te privesc și să îți spun niciodată cu toată răsuflarea mea că te iubesc, nu am putut să îți spun și să simt asta. Nu am putut…

În schimb am compensat lipsa simțămintelor cu gustul păcatului, am subjugat vocea rațiunii și ne-am lăsat amândoi purtați într-o minciună ce pe mine m-a secat de toată vlaga, de toată fericirea pe care puteam să o simt. Adormeam adesea plângând și nu puteam măcar schița un zâmbet toată ziua, îmi pierdusem nădejdea în Dumnezeu, deși începusem să merg duminică de duminică la Biserică. Universul meu se restrângea tot mai mult, între noi probleme se agravau, lipsa unui fundament solid își spunea tot mai mult cuvântul iar tu te depărtai tot mai mult.

M-ai părăsit, mi-ai spus totuși că îmi vei fi alături, dar eu nu am simțit sprijinul mult promis atunci când chiar aveam o nevoie stringentă de el. Nu ai vrut să mă mai cunoști. Am privit atât de mult timp ceea ce s-a întâmplat atunci cu dispreț și te-am blamat, însă Dumnezeu a știut bine ce face dându-ne acel obstacol, altfel nu aș fi încetat să găsesc pretexte și să menținem relația în perfuzii, când de fapt muriserăm amândoi de mult în noi.

Luna aceasta pe 20 se împlinește un an de când eu și cu Emanuel suntem împreună. Am fost supărată că 20 a fost și al nostru, am căutat să cred că e doar o coincidență; dar coincidențele nu există, iar cheia era să nu repet greșelile pe care le-am făcut noi doi. Nu tu, ci noi, ci și eu. Ne-am lăsat iubirea pradă concepțiilor pe care astăzi mass-media le promovează, am tras-o la xerox și am încercat să vedem ce iese. Dar ca să dureze trebuie să fie pură, trebuie avută grijă de ea ca de o floare; nu se poate face mixtură, 20% sinceritate, 10% puțină joacă-doar nu strică, 30% mai știu eu ce. Așa ceva nu mulțumește sufletul, doar distruge pe nesimțite legătura puternică care ar trebui să se formeze, lăsând loc numeroaselor interpretări și lipsei respectului pentru celălalt.

Luna aceasta pe 20 se împlinește un an de când eu și cu Emanuel suntem împreună. Nu știu cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a oferit, pentru faptul că mi-a trimis pe cineva care mă dorea cu adevărat, pe cineva care a avut răbdarea să asculte tot ce a fost între noi și nu doar să mă accepte, ci și să mă consoleze și să îmi aducă zâmbetul pe buze atunci când m-ai lăsat. Nu pot compara ce a fost cu ceea ce este. În inima mea era un amalgam de suferință și durere dar am biruit, L-am luat pe Iisus de mână și am pășit din nou, am pășit ca și cum ar fi fost prima dată. Atât de multă fericire există într-o îmbrățișare, într-o plimbare, în nimic mai mult.

Mi-a luat mult să înțeleg că acel “început” de care toți ne plângem se datorează faptului că iubirea este pură, că nu este alterată de păcat. Atunci încercăm să dăm tot ce avem mai bun din noi, atunci ne lăsăm egoismul și iubim frumos, fără să așteptăm nimic în schimb, nimic decât fericirea celuilalt. Multe cupluri fac această greșeală: cred că fericirea li se cuvine fără să depună niciun efort. Eu nu sunt adepta acestei concepții. Fericirea e rodul efortului depus pentru celălalt. Fericirea înseamnă să iubești din toată ființa ta, să Îl iei pe Dumnezeu cu tine și să înveți să aștepți. Să treci cu vederea greșelile și să ierți.

Dacă aș spune că nu mi-a fost dor de tine te-aș minți. Mi-a fost dor pentru că ți-am dăruit ceva din mine, ceva ce s-a frânt și a murit. Dar ți-am dăruit și îmi este dor de ceea ce a fost la început. Îmi este dor de prima noastră înghețată pe băț, cu vanilie, îmi este dor de cum mă țineai de mână, îmi este dor de momentele când simțeam acea conexiune care a existat negreșit, dar am pierdut amândoi semnalul pe parcurs. Și s-a stins.

Sunt fericită acum. Sunt la fel de încăpățânată, dar învăț să las și să văd lumea cu alți ochi. M-a ajutat Iisus, am găsit un duhovnic foarte răbdător și am luat-o practic de început. Am trecut cu bine și bacalaureatul, am învățat să croșetez și să împletesc, mi-am găsit noi pasiuni iar acum sunt mai comunicativă și mai plină de viață. Se așează toate treptat. Am scris toate acestea mai mult pentru mine, deși tu ești cel care va trage concluziile. Pe ale mele le-am păstrat și mi-au rănit sufletul în latență.

Am vrut să îți vorbesc, dar am ales tăcerea căci mă temeam de ce îmi vei spune și am realizat că nu am procedat corect. Silviu, îți doresc toată fericirea din lume, îmi doresc să înțelegi că totul lasă urme, îmi doresc ca sentimentele de care te știu capabil să prindă tărie iar atunci când vor face pasul să îl facă pentru totdeauna. Sper ca Dumnezeu să ne dea tuturor șansa de a simți măcar o fărâmă din iubirea Lui, ca lucrurile să se schimbe în bine iar noi să ne putem schița în toate micile coincidențe ce, în fond, ne trasează pașii decisivi. Numai fericire, Silviu. Simțeam nevoia să îți spun acestea și te rog să mă ierți.

M-aș bucura totuși dacă nu mi-ai răspunde.

(Roxana)