De ce optează tinerii pentru concubinaj

De ceva vreme, s‑a împământenit în ţara noastră un „obicei” care până acum câţiva ani era văzut ca ruşinos, nefiresc, nesănătos: concubinajul. A devenit desuet să mai treci prin faţa altarului înainte de a te muta împreună cu iubitul – şi asta nu de vreo doi‑trei ani, ci din vremea regimului comunist.

Există, însă, o diferenţă îngrijorătoare chiar şi faţă de acea perioadă. Atunci cununiile religioase erau interzise pe considerente politice. Cu toate acestea, foarte mulţi tineri cereau Părintelui să le oficieze slujba acasă, riscând propria siguranţă, carierele şi liniştea pentru a plini legea nescrisă a străbunilor lor: sfinţirea legăturii înainte de „consumarea” ei…

În prezent, însă, după un nefericit model occidental (căci, vorba ceea, „spre Occident este toate nădejdea noastră de mai bine”), tinerii optează intr‑un număr din ce în ce mai mare spre ceea ce legea numeşte concubinaj, iar duhul care vrea să adoarmă conştiinţa omenească – căsătorie de probă. Sună bine, nu? Căsătorie de probă… ca şi cum ne jucăm de‑a căsătoria puţin şi, dacă nu ne convine, nu‑i bai – fiecare îşi ia jucăriile şi pleacă acasă la el. Oare?

Aşa de simplu să fie? Sau poate că în spatele acestei dulci terminologii se ascunde un adevăr amar, de‑a dreptul tragic şi care schilodeşte suflete, condamnând iremediabil la o singurătate disimulată printr‑o existenţă concupiscentă şi zgomotoasă, sau dizolvandu‑se treptat intr‑o depresie anihilată cu alcool, medicamente, droguri, sau o combinaţie a acestora.

Frica de responsabilitate sau fantomele trecutului?

Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, primul pas pe care trebuie să îl facem, cu care suntem datori şi faţă de noi şi faţă de tinerii care au căzut pradă acestei mentalităţi, este înţelegerea fenomenului din perspectiva celuilalt, a celui implicat. Ce îi face pe aceşti tineri minunaţi, pe copiii noştri, să sucombe unei mentalităţi care, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, este potrivnică firii umane?

Există nenumărate cercetări în acest domeniu, iar concluziile se îndreaptă cu precădere în două direcţii: se consideră că este vorba fie de teama de responsabilitate, fie de cea de divorţ.

Sunt sociologi care afirmă că această orientare predilectă a adolescenţilor spre concubinaj se datorează experienţei nefaste pe care au avut‑o în copilărie, experienţă legată de divorţul propriilor părinţi sau al unor apropriaţi. Cert este că, pentru tinerii din ziua de azi, divorţul este perceput ca fiind o realitate socială majoritară. Această percepţie este mult influenţată şi din zona mass‑media, care a reuşit să revoce stigmatul aşezat de societatea tradiţională asupra concubinajului. Câte cupluri din filmele pentru adolescenţi rămân căsătorite până la final? Şi, în acelaşi timp, câte optează pentru divorţ? Dar pentru relaţiile extraconjugale?… O analiză pertinentă va scoate la iveală faptul că sitcom‑urile şi telenovelele care au ca target de audienţă copiii noştri le prezintă preponderent poveştile unor căsătorii ce nu ajung la un final fericit. Prin urmare, crezând că aceasta este situaţia majorităţii cuplurilor, le va fi mai uşor să opteze pentru aceeaşi… căsătorie de probă, care le este prezentată mult cosmetizat.

Pe de altă parte, pentru a fi obiectivi până la capăt, trebuie să recunoaştem că în peisajul social românesc divorţul a devenit o realitate din ce în ce mai pregnantă în perioada post‑revoluţionară. Cauza acestei realităţi este multiplă.

În primul rând, incertitudinea financiară, coroborată cu o intensificare a mentalităţii feministe care devine din ce în ce mai populară, reconfigurează rolurile masculin‑feminin în familia tradiţională. Femeia devine tot mai activă din punct de vedere profesional, căminul conjugal trecând pe locul doi. Liberalizarea avortului este percepută ca o eliberare, ca o oportunitate de a‑şi afirma propria valoare – o valoare înşelătoare, care o rupe de chemarea ei autentică spre feminitatea originară şi care o tensionează lăuntric. Astfel femeia, percepandu‑se (în virtutea unei infuzii puternice de capitalism şi individualism secularizant) ca fiind independentă de soţ, optează mult mai uşor pentru divorţ. În plus, în căsătoria de astăzi, dragostea este totul – dar, din nefericire, nu vorbim despre o dragoste jertfelnică şi răbdătoare, ci despre o dragoste erotizată, legată direct de satisfacţia proprie, care atunci când este lipsită de acest sentiment de autosatisfacere, se regăseşte neputincioasă şi inutilă.

În al doilea rând, apare ameninţarea constantă a pierderii locului de muncă, ce este compensată cu oferta generoasă a locurilor de muncă în străinătate. Eterna tentaţie a omului apăsat financiar şi, pe de altă parte, obişnuit cu satisfacerea rapidă şi deplină a nevoilor sale: posibilitatea de‑a face mulţi bani intr‑un timp cât se poate de scurt şi cu efort cât mai scăzut. În goana lor după visul occidental, cuplurile se despart, iniţial „temporar şi pentru binele copiilor şi al casei” şi, mai apoi, definitiv şi iremediabil, în ciuda binelui copiilor şi al casei – căci, vorba bătrânilor noştri, „ochii care nu se văd se uită”. Aşa se face că majoritatea tinerilor de astăzi chiar au trăit experienţa divorţului direct (proprii părinţi) sau indirect (părinţii prietenilor, rude, eroi de telenovele)…

Speriaţi de „fragilitatea căsătoriei”

Prin urmare, fiind perfect conştienţi de această nouă fragilitate a căsătoriei, tinerii fie probează mai întâi căsătoria, pentru a se asigura că „funcţionează” (de aici denumirea de „căsătorie de probă”), fie caută o formă mai slabă de uniune cu persoana iubită, care să evite statutul de căsătorit şi, implicit, cel de divorţat. Astfel, concubinajul (căci, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură‑de‑Aur, este bine să nu găsim un nume de alint păcatului – şi, prin urmare, nu vom numi această racilă a societăţii „căsătorie de probă”) le apare copiilor noştri ca fiind o modalitate eficientă de‑a se bucura de beneficiile căsătoriei, fără a‑şi asuma riscurile unui divorţ. Iar statisticile disponibile în acest sens sunt cât se poate de îngrijorătoare.

De pildă, în Statele Unite ale Americii, în urma unui studiu realizat de instituţii de referinţă de sondare a opiniei publice în anul 2000, pentru 66% dintre absolvenţii de liceu de sex masculin şi 61% dintre absolvenţii de liceu de sex feminin concubinajul reprezintă „o idee bună, prin care cuplurile pot locui împreună înainte de căsătorie pentru a vedea dacă merge relaţia”. Mă întreb: care este realitatea socială românească? Dar cum nu avem, încă, o instituţie care să fie interesată de cercetări în această direcţie… putem doar presupune.

Pe lângă aceste două direcţii dominante, există şi altele adiacente, ca, de pildă, factorii demografici. Din această categorie fac parte debutul timpuriu al pubertăţii şi al activităţii sexuale, fapt favorizat, în egală măsură, de o alimentaţie necorespunzătoare şi de o educaţie informală de tip mass‑media mult erotizată, aşa cum am putut vedea din alte articole prezentate în revistă. Acest debut temporar este coroborat cu o extindere a perioadei de celibat activ din punct de vedere sexual, datorită unei independenţe financiare a tinerilor faţă de părinţi, care le permite să trăiască foarte comod pe cont propriu. Astfel, tendinţa generală este de a percepe concubinajul ca pe un mod eficient de reducere a cheltuielilor, de a dispune de‑o relaţie fără a te angaja pe termen lung şi de a avea o viaţă sexuală relativ sigură din perspectiva BTS. Prin urmare, concubinajul este pentru unii un preludiu al căsătoriei, iar pentru alţii o alternativă la aceasta, sau chiar o alternativă la viaţa celibatară.

„Vrei să te muţi cu mine?”

Tocmai pentru că adulţii din această nouă generaţie sunt conştienţi de fragilitatea instituţiei căsătoriei, este extrem de important ca ei să ştie ce contribuie la succesul unei căsătorii şi ce o ameninţă.

Majoritatea tinerilor care se orientează spre alternativa concubinajului nu sunt conştienţi de riscurile pe care acesta le implică. Nici chiar profesorii, părinţii, preoţii sau alte categorii de persoane care educă tinerii în probleme legate de sex, dragoste şi căsătorie nu sunt pe deplin familiarizaţi cu aceste dovezi ale cercetătorilor sociologi. Sunt destul de multe întrebări la care ar trebui să avem un răspuns înainte de a lua în considerare propunerea: „Vrei să te muţi cu mine?”.

Astfel, să ne întrebăm dacă este concubinajul un mod prin care pot să triez toate relaţiile nepotrivite din viaţa mea, până în clipa în care găsesc „sufletul‑pereche”, „jumătatea” în căutarea căreia am fost neîncetat până acum, sau este doar un mod de a cultiva o mentalitate care mă va face să accept mai uşor divorţul?…

Şi iarăşi: fericirea şi libertatea absolută a concubinilor să fie reală sau doar un mit? Există, oare, cercetări care să ateste diferenţe între nivelul de fericire şi bunăstare al cuplurilor căsătorite şi al celor care doar „probează” căsătoria?…

Şi, nu în cele din urmă, să ne întrebăm: la ce riscuri ne expunem optând pentru o relaţie de cuplu în afara cadrului căsătoriei? Sunt studii care vorbesc despre faptul că femeile care trăiesc în concubinaj sunt mai expuse violenţei conjugale manifestate atât fizic, cât şi din punct de vedere sexual.

Ca să nu mai vorbim despre acele relaţii de coabitare care aduc un „bagaj” fragil şi extrem de important: copiii. În ce măsură sunt ei afectaţi de acest tip neconvenţional de familie? Ce lecţie îi învaţă despre iubire, responsabilitate şi devotament? Dar, mai ales, la ce riscuri îi supune? Sunt sau nu copiii afectaţi de concubinajul părinţilor?… Există studii care indică o incidenţă crescută a violenţei sexuale, fizice şi de limbaj asupra minorilor din partea partenerului părintelui biologic. „Atmosfera din familie este pentru copil precum soarele, apa, căldura şi solul pentru o plantă. Un copil nu are nevoie numai de mâncare pentru trup, ci şi de hrană pentru suflet, de aceea armonia căminului, dragostea şi înţelegerea dintre părinţi, prezenţa şi atenţia lor, (…) sentimentul de unitate a familiei contează mai mult decât toate jucăriile şi bunătăţile din lume, decât cele mai exotice vacanţe şi cele mai frumoase hăinuţe”.

Aşa că, dragii mei, poate nu ar fi rău să ne gândim de două ori înainte de a răspunde la întrebarea: „Vrei să te muţi cu mine?”. Pentru binele propriu, al copiilor care pot să apară, al societăţii pe care ar trebui să vrem să o ridicăm, nu să o îngropăm…