Conştiinţa euharistică a canoanelor în Ortodoxie
Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoalele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilirii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt” devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme” ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic.
Este foarte adevărat că de cele mai multe ori, canoanele Bisericii dacă nu sunt cu totul necunoscute, cel puţin au fost înlocuite cu un set de norme morale, citate doar pentru a corija viaţa religioasă a credincioşilor. De asemenea, este la fel de adevărat că cei mai vehemenţi susţinători ai canoanelor, afară de faptul că dispun de o memorie „de fier” de a le reţine, rămân doar cu memoratul şi clasificatul, uitând cu totul de Duhul insuflării şi al interpretării lor.
În ambele cazuri, omul ratează un bun prilej de a gusta din viul care le străbate, unii prin omitere, alţii din scrupulozitate. În realitate, canoanele Bisericii sunt mărgăritare rare, care alcătuiesc salba de nestemate prin care ne recuperăm fireasca strălucire pierdută. Rupte din acest „şirag duhovnicesc”, strălucesc fragmentar sau dimpotrivă pot ucide fără milă.
Deloc întâmplător, drept exemplu, amintim desele referiri la canoanele Sfântului Vasile Cel Mare, cele care opresc de la împărăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos 5, 7, 10, 15 sau 20 de ani (vezi canoanele 51-73, cf. Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, pp. 416-424). După unii, timpul opririi de la cuminecare, indicat de aceste canoane trebuie aplicat ad litteram, deşi însăşi recomandarea Sfântului Vasile faţă de duhovnicii care le aplică îi contrazice (vezi canoanele 74, 84, 85 ale aceluiaşi, cf. Ibidem, pp. 424, 428). Aceşti acrivişti găsesc în acest gen de canoane un potrivit „reţetar duhovnicesc”, care trebuie aplicat cu stricteţe pentru ca persoanele în cauză să simtă gravitatea păcatului.
De partea cealaltă, se situează laxiştii, care consideră aceste canoane căzute în desuetudine şi prin urmare sunt ignorate total. De aceea, ambele tabere sunt adesea în conflict, dacă nu direct, cel puţin în planul receptării, acolo unde deruta se manifestă din plin, mai ales în spaţiul spovedaniei, atunci cînd aplicarea acestor canoane este contrarie.
Sub nici o formă, Sfântul Vasile sau alt sfânt, care au dat astfel de recomandări nu au avut în vedere depărtarea credincioşilor de Hristos, aşa cum însuşi ierarhul capadocian sfătuieşte: „Toate acestea însă le scriem ca să se cerce roadele pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei …” (canonul 84).
Nu-i potrivit să gândim că Marele Vasile, care s-a luptat ca „un leu” pentru credincioşii săi, i-ar fi putut pedepsi atât de aspru, indiferent care ar fi fost cauza păcatului lor. De altfel, cunoaştem din viaţa Sfântului tot atâtea cazuri de oameni pătimaşi primiţi şi îmbrăţişaţi de văpaia mângâietoare a dragostei dumnezeieşti de care era străbătut.
Canoanele în cauză – de altfel fragmente din operele sale scrise în contexte şi situaţii precise – vin să ne atragă atenţia la minunatul tact duhovnicesc folosit de Sfântul Vasile în păstorirea credincioşilor săi şi din care, prin comparaţie, vom putea înţelege şi alte canoane care par a fi sentinţe ultime.
Sfântul Vasile vorbea într-un context euharistic normalizat. În eparhia sa rânduiala era ca aceia care vin la Biserică să se împărtăşească de 4 ori pe săptămână: miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica (Cf. Epistola 93, PG 32, 484-485). Într-un astfel de mediu euharistic oprirea de la împărtăşit până la 20 de ani pare inexplicabilă. Dar, Sfântul Vasile voia să sublinieze contrastul dintre binefacerile Sfintei Împărtăşanii şi veninul păcatului şi astfel, creştinii nestatornici, măcar de teamă să fugă de focul patimii. De aceea cei care nu cunoaşteau de ce mare bine se despart prin păcat li se atrăgea atenţia prin timpul îndepărtării, ca astfel să li se trezească brusc conştiinţa realei pocăinţe, care (iarăşi) îi primea la Hristos.
Prin urmare, nu timpul îndepărtării era/este important, ci evidenţierea răului pe care acel păcătos şi-l poate face, nu atât păcătuind, ci prin faptul că în zona păcatului stă departe de Izvorul Vieţii şi de sursa întregului său bine. De aceea, în Ortodoxie canoanele nu au drept raţiune interzicerea accesului păcătosului la Hrsitos, Singurul Mântuitor, ci, dimpotrivă normalizarea şi simplificarea relaţiei cu El în afara complicităţii şi a complicaţiilor neumane ale patimilor.
Autor: Gheorghe Butuc
Mihai
iunie 30, 2016 @ 10:05 am
Eu nu am înţeles încă de ce Sfântul Vasile cel Mare face o diferenţă între felurile de păcate în canoanele sale şi de ce ar trebui promovată o astfel de diferenţă. În Vechiul Testament păcatele erau într-adevăr prezentate pe o scară a gravităţii, dar în Noul Testament nu pare să existe o astfel de diferenţă. Orice păcat este la fel de grav în faţa lui Dumnezeu. De exemplu apostolul Pavel scrie astfel:
„Plini fiind de toatã nedreptatea, de [b]desfrânare[/b], de [b]viclenie[/b], de [b]lãcomie[/b], de [b]rãutate[/b]; plini de [b]pizmã[/b], de ucidere, de ceartã, de [b]înșelãciune[/b], de purtãri rele, [b]bârfitori[/b], Grãitori de rãu, urâtori de Dumnezeu, ocãrâtori, semeți, trufași, [b]lãudãroși[/b], nãscocitori de rele, nesupuși pãrinților, Neînțelepți, cãlcãtori de cuvânt, fãrã dragoste, fãrã milã; Aceștia, deși au cunoscut [b]dreapta orânduire a lui Dumnezeu, cã cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte[/b], nu numai cã fac ei acestea, ci le și încuviințeazã celor care le fac. (Romani 1:29-32)
„Iar faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, [b]desfrânare[/b], necurãție, destrãbãlare, Închinare la idoli, fermecãtorie, [b]vrajbe[/b], [b]certuri[/b], [b]zavistii[/b], mânii, [b]gâlcevi[/b], dezbinãri, eresuri, [b]Pizmuiri[/b], ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, cã cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împãrãția lui Dumnezeu.” (Galateni 5:19-21)
„Iar partea celor [b]fricoși [/b]și necredincioși și spurcați și ucigași și [b]desfrânați [/b]și fermecãtori și închinãtori de idoli și a tuturor celor [b]mincinoși [/b]este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasã, care este moartea a doua.” (Apocalipsă 21:8)
Se observă că apostolul Pavel pune înşelăciunea sau bârfa, sau călcarea cuvântului dat, sau pizma, sau minciunea sau frica, sau alte păcate pentru care astăzi nu vorbeşte nimeni de oprirea de la împărtăşanie, pe aceeaşi treaptă a gravităţii cu uciderea sau cu desfrânarea, păcat care astăzi e considerat ca fiind unul dintre cele mai grave, pentru care se opreşte de la împărtăşanie.
Cred că astfel de diferenţe pot duce la credinţa că suntem mai mult decât în realitate, deoarece eu, spre exemplu, dacă nu am desfrânat, deşi bârfesc sau mint, mă pot considera deasupra unui frate care nu bârfeşte şi nu minte, dar a căzut în desfrânare, deşi înaintea lui Dumnezeu aceste păcate sunt la fel de grave. În plus suntem mulţi astăzi care ne grăbim să condamnăm pornografia, desfrânarea, homosexualitatea, dar nu suntem la fel de aprigi şi atunci când e vorba de înşelăciune, bârfă sau călcarea cuvântului dat, etc.
Dan Tudorache
iulie 18, 2016 @ 11:23 am
Salutare Mihai!
Probabil că atunci când vei deveni părinte, vei înțelege mai bine de ce trebuie făcute diferențe cu privire la gravitatea feluritelor păcate.
Până atunci îți spun ce am înțeles eu:
Este de la sine înțeles că indiferent dacă facem sau nu o diferențiere între păcate, ca grad de vinovăție, păcatul înseamnă ruperea de Dumnezeu și moartea.
Adam și Eva au păcătuit cu o neascultare aparent nesemnificativă, care, în raport cu păcatele încetățenite în omenire, pare chiar un banal puseu copilăresc. Și cu toate astea, „mica” lor neascultare a adus moarte în creație și pierderea raiului. Iar în următoarea generalție de oameni… s-a ajuns la ucidere de frate.
Revenind la clasificarea și ierarhizarea păcatelor în funcție de gravitate, eu văd în asta nu atât un scop în sine, ci un model didactic cu scop pedagogic, pentru a ne ajuta pe noi oamenii să conștientizăm consecințele păcatelor, care pot fi mai mari sau mai mici și mai ales să conștientizăm adâncirea în rău. Dar trebuie să avem permanent în minte, că orice păcat, oricât de „mic”, este premisa unui păcat „mai mare” și că în definitiv orice păcat înseamnă rupere de Dumnezeu. Este adevărat că sub aspect pastoral, sunt unii preoți slujitori care își orbesc involuntar enoriașii, dându-le o viziune de viață amăgitoare, prin aceea că pun accentul prea mult pe „păcatele mari” în dauna „celor mici”, uitând că la cele grave se ajunge prin cele mai puțin evidente! Eu cunosc foarte bine cazul unei persoane care era grăbită la spovedanie, de fiecare dată cu „Bine… dar păcate mari, aveți?”. Asta e ca și cum îi atragi atenția obsesiv credinciosului că-i grav să stea cu ciulini mari în fața casei, în timp ce în spatele casei îi dospesc sute de puieți.
PS: În Noul Testament este cel puțin o diferențiere a gravității păcatelor, pe care o face însuși Hristos:
„…Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. (Matei, 12:31-32)