A creşte un copil este cea mai mare dovadă de renunţare la sine

11

La mulţi ani tuturor copilaşilor voştri cu ocazia zilei de 1 iunie! Aş vrea să vorbim astăzi de cât de mult ne schimbă viaţa şi ce dar mare de la Dumnezeu sunt ei pentru noi.

Uneori ne revoltăm că Biserica acuză ca fiind păcat şi gesturile cele mai mici sau patimile care la prima vedere nu fac rău nimănui. Poate ar spune cineva: „de ce e păcat să fumez o ţigară în casa mea, că doar nu afum pe nimeni?” sau “de ce e păcat sau beau şi eu 2-3 beri acasă la televizor chiar dacă mă ameţesc puţin? că oricum nu fac rău nimănui, după ce termin mă culc şi mă trezesc a doua zi limpede.” sau “de ce e păcat că urmăresc şi eu zilnic o telenovelă  sau că beau câte o cană de cafea pe zi?”. Unii se revoltă când aud că şi mâncarea multă e considerată un păcat de sfinţii părinţi.

În general sunt multe gesturi şi fapte pe care le facem şi la prima vedere nu influenţează pe nimeni în rău din jurul nostru, şi tocmai de aici vine mare mirare a lor: “Cum să fie păcat să merg din când în când la cumpărături să mai îmi cumpăr şi eu o hăinuţă?” sau “Cum să fie păcat să ies şi eu o dată sau de două ori cu băieţii la o bere?”.

Uităm un lucru esenţial: orice gest sau faptă ne schimbă în primul rând pe noi şi pe viitor acestea vor crea precedente şi vor pune bazele unui anumit comportament moral, bun sau rău.  Normal că nu e păcat să mergi să-ţi cumperi haine sau să ieşi în oraş cu băieţii la o bere, sau să te duci la mare în weekend, dar toate acestea adunate împreună cu multe altele mai mici sau mai mari duc la căutarea unui comfort permanent pentru propria persoană, de fapt la egoism.

Căutarea plăcerilor în mod constant, zi de zi, săptămână de săptămână, prin orice fel de mijloace ne poate împiedica să acordăm atenţie celor din jur. Cel egoist renunţă cu greu la sine pentru binele celuilalt, renunţă cu greu la comfortul lui pentru binele mamei, a tatălui, a soţiei, a prietenilor, etc.

Dacă ajungi ca viaţa ta să fie plină de tabieturi, de mici chestii care-ţi fac viaţa mai dulce în fiecare zi, e foarte posibil ca pe viitor să te vezi robit de toate acestea.

Va fi foarte greu să renunţi la tine pentru celălalt!

Vreţi să ştiţi de ce se ceartă prietenii între ei? Pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi, pentru că ţin prea mult la părarea lor.

Vreţi să ştiţi de ce se ceartă soţii în familie? Pentru că fiecare caută binele pentru sine însuşi şi nu pentru celălalt.

Vrei să ştiţi de ce îşi omoară oamenii copii sau de ce îi abandonează?

Pentru că a creşte un copil este cea mai mare dovadă de renunţare la sine. Apariţia unui copil schimbă radical viaţa de familie şi tot timpul pe care-l aveau soţii pentru ei înşişi înainte, astăzi sunt “obligaţi” să-l acorde creşterii copilului, care nu poate face nimic fără ei.

Toţi ştim asta, şi de aceea a ajuns în popor vorba păgână despre copii: “Cine are să-i trăiască, cine n-are să nu-şi dorească!”

De ce aleg unii oameni să-şi omoare copilul? Pentru că le este prea greu să renunţe la viaţa dulce de confort pentru o viaţă de sacrificiu continuu.

De ce fac oamenii copii puţini? Nu pentru că n-au bani ci pentru că fiecare copil adus pe lume e un nou pas către renunţarea de sine, un pas care presupune şi suferinţă.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că marea problema a noastră astăzi este că fugim de suferinţă în loc să ne-o asumăm. Uităm că prin Cruce a venit mântuirea la toată lumea, uităm că bucuria Învierii a urmat patimilor răstignirii.

Ce sunt copiii pentru noi? Un mare dar de la Dumnezeu prin care ne vindecăm de egoism şi răutate. Un dar foarte inteligent şi înţelept. Dacă ne-ar porunci Dumnezeu să ne sacrificăm atât de mult pentru aproapele nostru poate n-am face-o, dar folosindu-se de egoismul nostru, de mândria de a avea propriul copil, reuşeşte să ne îmbie spre sacrificiu.

Învăţând să ne iubim proprii copii şi să renunţăm la noi înşine pentru ei vom putea să ne sacrificăm în viitor şi pentru aproapele nostru.

Fiecare nou copil este o înaintare  în asemănarea cu Dumnezeu. Crescând copii conştientizezi că nu-ţi mai permiţi să faci răul pentru că fii tăi te vor imita. Copiii sunt oglinda sufletului părinţilor. Dacă ţi-ar spune Dumnezeu că eşti păcătos te-ai supăra, dar când îţi vezi păcatele tale copiate în comportament de proprii tăi copii atunci realizezi că eşti cu adevărat păcătos.

Ieri am cunoscut un bărbat de vreo 30 şi ceva de ani, un om simplu, dar foarte bucuros şi liniştit. Are trei copii, doi băieţi şi o fetiţă foarte frumoasă, pe care o cheamă Anastasia, şi din câte am observat părea un om împlinit, un om care a înţeles un lucru pentru care noi cu greu îl pricep astăzi: bucuria şi fericirea vin atunci când te sacrifici şi iubeşti.

Suntem tineri, vedem fel de fel de oameni în jur, şi ne dorim bani, studii în străinătate, carieră, funcţii, putere, faimă dar uităm că doar renunţarea la sine prin iubire pentru celălalt ne face fericiţi.

Eu şi soţia mea avem doi copii şi vă spun vouă, celor mai tineri, că doar copiii vă vor aduce acea împlinire după care toţi fugim în toate direcţiile.
“Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.” (Psa 127:5)

Gândiţi-vă! oare nu este un egoism din partea noastră să dăm naştere la doar un copil când putem aduce împreună cu Dumnezeu încă trei-patru oameni, a căror existenţă stă în mâna noastră. Paradoxal iubirea când se împărtăşeşte celorlalţi nu se diminuează ci se înmulţeşte şimai mult.

O! de-am vedea cum binecuvintează Dumnezeu familiile cu mulţi copii!

O! de-am vedea răsplata lor în împărăţia cerurilor, ne-am umple toţi casele de copii.

Monahii se mântuiesc renunţând la voia lor prin ascultarea de duhovnicul mănăstirii, iar mirenii se mântuiesc renunţând la voia lor prin naşterea şi creşterea de prunci. Şi unii şi alţii împlinesc voia lui Dumnezeu şi făcând aşa merg pe calea strâmtă dar plină de daruri a împărăţiei cerurilor.

Pentru cei care au copii dar sunt încă ispitiţi de dorinţa de a fi liber stareţul Macarie de la Optina are un sfat:

„Întrebarea pe care trebuie să și-o pună creștinii deja căsătoriți și cu copii de crescut nu este „cum să-mi reduc la minimul necesar obligațiile familiale, astfel încât să fiu „liber” să duc o viață mai duhovniceasă? ci mai curând cum să-mi cultiv în viața de familie dragostea de Dumnezeu și de aproapele?”

(Claudiu)

(Visited 15 times, 1 visits today)