Crăciunul anului 1950 la colonia de muncă Capul Midia cu academicianul Paul Păltănea

”Am început munca silnică în condiții peste măsură de aspre. De la colonie și până la șantier, câțiva zeci de kilometri, eram duși cu mașini basculante. Înghețam bine și vântul, care nu contenea, trecea năvalnic printre zdrențele noastre, înfășurându-ne scheletul cu straie de gheață. Munca începea la 6 dimineața […] și dura 12 ore, până la 6 seara, cu o pauză de o oră, pentru a primi ceea ce administrația lagărului numea ”mâncarea” noastră zilnică de prânz, niște lături de fapt.

-Avea doar o calitate, era caldă, de care profitai doar dacă erai printre primii, altfel, în gerul de afară, zeama, adusă în marmite, se răcea repede. În cele trei ierni petrecute la Capul Midia, ora de prânz era, de fapt, un alt ceas de caznă, căci neavând nici un soi de adăpost, trebuia să stăm în picioare, canonindu-ne să păstrăm bine în mâini bucata de pâine și gamela, a cărei zeamă se înmulțea, adesea, cu zăpada ce cădea peste noi.

Începutul acestei noi cazne, munca la canal, a fost înfrumusețată într-o seară, în Ajunul Crăciunului, 1950, de un neașteptat moment de pioasă și emoționantă trăire creștină. Ne întorsesem de pe șantier. Până ce am sorbit zeama adusă, afară se întunecase. În baracă dormea, ca de obicei zvoana lingurilor ce loveau zănatic gamela în căutarea puținelor boabe de fasole. Zâmbind, cu gândul la o icoană vie, Maica mea, am ieșit în pragul barăcii ca să mă împărtășesc din sfințenia nopții ce priveghea Nașterea Domnului Iisus Hristos.

Caporalul santinelă, de dincolo de sârmă, mi-a întrerupt începutul de reverie cu cuvintele: ”Mă! Voi știți să cântați colinde?”. I-am răspuns afirmativ și m-am întors în baracă să-i spun mai vârstnicului meu sfătuitor, profesorului de muzică Aurel Constantinescu, din Bacău, că santinela ne-a îngăduit să cântăm colinde. Și-a lăsat gamela pe marginea priciului – nu aveam mese în baracă – și într-o clipă, în ușa barăcii s-a strâns un cor de vore 500 de voci, care au mângâiat, deopotrivă, cerul și înspumata creastă a valurilor mării, cântând ”O ce veste minunată”. Multa noastră bucurie de a putea colinda, împletită cu lacrimi, a fost curând oprită de un ofițer al administrației, venit în grabă. Santinela, care și-a recunoscut îndemnul dat, nu a mai apărut la post.

De câte ori am auzit, de atunci, străvechea colindă, îmi amintesc de bogata ofrandă a boabelor de mărgărit adusă Nașterii Domnului Iisus de chinuiții râvnitori pentru un mai bun destin al Neamului Românesc. Prinosul nostru de atunci, adunat cu obida, lacrima și jertfa tuturor celor ce credeau în nașterea Neamului, venea, în primul rând, din temeinicia străbunei credințe ortodoxe, cea care ne-a fost piatră de căpătâi în lunga prigoană comunistă.

Printre notele informative predate administrației lagărului, cu privire la comportarea lui Corneliu Coposu, publicate cu câțiva ani în urmă, există una din 25 decembrie 1951 – Crăciunul – în care se afirmă că ”Internații au început să cânte diferite cântece – colinde – cu scopul de a ridica moralul legionarilor”. Colindele le-am cântat și la acest nou Crăciun de la Capul Midia, dar numai în grupuri restrânse, pe șoptite. Cântul nostru de invocare a Fiului lui Dumnezeu era expresia speranței că vom putea birui torturile cu care ni se îngingeau trupurile. Convingere care hrănea ”moralul” legionarilor și nu numai.”

(Paul Păltănea, Ferestre deschise la un deceniu de temniță comunistă, Muzeul de Istorie Galați, Galați, 2012, pp. 35-36)

Paul Păltânea – Doctor în istorie şi membru al Academiei Internaţionale de Genealogie de la Paris