Cred, dar nu prea
Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afără de: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.
Deşi Papini afirma că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” mi se pare şi mai obscur – apofatic, mai final,
E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă, prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseşte! – sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne” lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare.
Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deorece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.
Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie.
Simultaneitatea textului ar trebuie să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care – fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii – rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.
(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)
Ionutzu18
octombrie 14, 2010 @ 1:03 pm
Un joc de cuvinte frumos si interesant. Da, cu adevarat e ceva care ma pune pe ganduri…
mirela
octombrie 14, 2010 @ 6:23 pm
un site foarte interesant care am dat peste el acum
Laura-optimista
octombrie 14, 2010 @ 6:26 pm
:love: 🙂 🙂 Ce s-ar mai putea comenta la asemenea cuvinte, de o asemenea profunzime teologică şi filosofică? Cu ajutorul lui Dumnezeu, am citit principalele scrieri ale părintelui Nicolae Steinhardt(„Jurnalul fericirii” şi „Dăruind vei dobândi”), dar recitesc aceste texte cu bucurie, simţind de fiecare dată că sunt cuvintele unui creştin autentic, ale unui trăitor şi mărturisitor al credinţei. Nu m-aş mira deloc dacă aş afla că Biserica noastră a hotărât să-l canonizeze pe acest monah şi filosof creştin atât de înflăcărat de iubirea lui Hristos. 🙂
Credem, Doamne! Ajută prea puţinei noastre credinţe!
Laura-optimista
octombrie 14, 2010 @ 6:31 pm
Mirela, Doamne ajută!
Este, într-adevăr, un site deosebit. Poţi învăţa mult despre Dumnezeu, poţi vorbi despre El şi-ţi poţi crea relaţii de prietenie. Să ştii că eu scriu pe acest site de numai câteva luni şi deja am cunoscut aici patru tineri deosebiţi: o elevă, doi studenţi la Teologie şi o studentă la Conservator. Acum comunicăm mai mult pe internet, dar chiar luna aceasta urmează să-i cunosc pe doi dintre ei, cu ajutorul lui Dumnezeu. 🙂
Guest
octombrie 14, 2010 @ 6:33 pm
dumnezeu ne da dar tre sa ne si straduim prin credinta.si credinta in ziua de azi e ceva de ras uneori dar tre sa ne gandim caci fara credinta fara ajutorul bunului Dumnezeu nu reusim nimic.eu pot sa zic ca intr-o zi de 14 octombrie am suferit o,operatie si de atunci nu pot uita aceasta zi.de aceea trebuie sa ne pastram nadejdea credinta si iubirea.dumnezeu fie cu noi pretutindeni
Guest
octombrie 15, 2010 @ 1:47 pm
„…credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deorece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.”
Nu pot sa zic decat :
CRED, DOAMNE ! AJUTA NECREDINTEI MELE !
mirela
octombrie 15, 2010 @ 7:32 pm
Draga Laura vorbesti atat de frumos. da intradevar pot invata multe despre Dumnezeu.cat despre prieteni mi-ar place sa cunosc oameni cu bun simt mai bine zis persoane care stiu sa aprecieze valorile morale
niculina
octombrie 15, 2010 @ 8:03 pm
DOAMNE AJUTA! 😀 foarte interesant ceea ce ati scris parinte,eu cred ca ne dam seama daca credem sau nu doar daca ne aflam si noi insine la SFANTA LITURGHIE acolo suntem alaturi de DOMNUL si ne putem aduna gandurile si il simtim pe DOMNUL 😀 alaturi de noi il simtim in sufletele noastre,eu personal cand ies de la sfanta liturghie simt ca am aripi simt ca zbor :love: cum nu as putea CREDE in tine DOAMNE?????????????? 😀 e atat de frumos langa tine atata DRAGOSTE.CRED DOAMNE SI AJUTAMA SA NU-MI PIERD NADEJDEA SI CREDINTA NICIODATA FII DOAMNE LANGA NOI.DOAMNE AJUTA.
niculina
octombrie 15, 2010 @ 8:09 pm
DRAGA MIRELA SI EU AM GASIT DE PUTIN TIMP ACEST SITE,EU MA AFLU IN ITALIA AM FOARTE PUTINI PRIETENI CE AM CUNOSCUT PE LA BISERICA DE AICI SI O LEGATURA MAI STRANSA CU DUHOVNICUL DE AICI.SA STII CA AICI GASESTI LINISTE POVETE CA SI CUM AR FI DE LA PARINTII TAI,EU VIN DE LA LUCRU FOARTE OBOSITA SI TOTUSI NU POT DORMI DACA NU INTRU SA VAD CE SA MAI PUBLICAT NOU.AS LASA COMENTARIU LA FIECARE PREDICA DAR CUM SPUNEAM MAI SUS TIMPUL NU-MI INGADUE,SI CUM AM CITIT AICI PE SITE NU ESTE PACAT DACA FACI CEVA DIN FOLOS ESTE PACAT DOAR DACA ABUZEZI DE CEEA CE NE DA DOMNUL.DE OBICEI ASA ESTE NE DA DOMNUL UN DEGET SI NOI II LUAM TOATA MANA.DOAMNE AJUTA.
mirela
octombrie 15, 2010 @ 8:17 pm
Draga Niculina si eu am putini prieteni pt ca sti cum se zice nu toti se numesc prieteni cu adevarat.intradevar este un site deosebit care ma face vb ta sa intru in fiecare seara toate temele imi plac si mi se par utile cu sfaturi pt viata
niculina
octombrie 16, 2010 @ 7:37 pm
asa este Mirela prietenu la nevoie se cunoaste,dar cum se stie si e foarte la moda prietenii fug cand avem nevoie, 🙁 eu deja i-am invatat pe cei ce sunt asa ma rog pentru ei sa le vina mintea la cap ii chem la biserica etc dar VIN FOARTE rar,DOAMNE AJUTA. 😀
Laura-optimista
octombrie 17, 2010 @ 4:44 pm
Doamne ajută!
Am aflat că astăzi se împlinesc 20 de ani de la trecerea la Domnul a vrednicului de pomenire părinte Paisie Olaru. 🙂 Dumnezeu să-l odihnească în pace!
„Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cei care sunt încă în ispite.”(pr. Paisie Olaru)
Diana
octombrie 20, 2010 @ 9:19 am
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” – frumos articol!
Multumesc tuturor celor care muncesc la acest site. Este un lucru extraordinar pentru cei care doresc sa comunice si sa primeasca un sfat.
Doamne ajuta!
Diana
octombrie 20, 2010 @ 10:45 am
Nu am foarte mult timp dar o sa incerc sa va povestesc o intamplare care m-a marcat. Noaptea trecuta am avut o solicitare – tentativa de suicid. Am ajuns la locul solicitarii in cateva minute. Găsim o familie extrem de agitata si un pacient inconştient. Pacientul nu se afla la prima tentativa, imi era cunoscut.Daca prima data a incercat aceasta metoda pentru a atrage atentia familiei acum e clar ca lucrurile nu stau deloc asa. A ingerat o cantitate foarte mare de medicamente, motiv care îi ameninta grav viata. Îi aud cuvintele mamei:” face-ţi repede ceva! Este unicul meu fiu, fara el aş muri…”.Ne spune că nu i-a lipsit copilului niciodată nimic, că a avut bani si libertatea sa facă ce doreşte.
Mă întreabă: „Ce i-a lipsit?”. Cu riscul că o supăr şi mai mult i-am răspuns crudul adevăr: dumneavoastră doamnă ia-ţi lipsit, dragostea şi atenţia dumneavostră. A trebuit să suport consecinţele acestui adevăr. Oamenii pot accepta multe dar nu pot accepta că şi ei pot greşi. Şi dintr-o dată persoana care murea fără fiul său, acum era doar preocupată să se disculpe de vină – doar este o mama perfectă, ea nu poate fi acuzată, este cea mai bună mamă, nopţi şi zile întregi munceşte pentru a nu-i lipsi copilului nimic. Preocupaţi de stabilizarea pacintului nu am avut timp de prea multe explicaţii pentru mama care era mai interesata de imaginea de „mamă perfectă” decât de a afla care a fost motivul pentru care fiul său a încercat mai multe tentative de suicid, iar din ultima încă nu se ştie dacă va scăpa.
Cel mai important pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor este să primească de la părinţi afectivitate, dragoste, înţelegere, să fie ascultaţi, înţeleşi, iubiţi. Banii nu pot înlocui funcţiile pe care le are un părinte, iar lipsa părinţilor din viaţa copiilor duce la dezechilibru grav şi în timp la depresie. Depresia are consecinţe foarte grave, ea fiind cauza moltor tentative de suicid şi a multor suiciduri(ex. cazul Mădălinei Manole).
În ultima perioadă oamenii sunt tot mai depresivi, se simt singuri, neînţeleşi, neacceptaţi, judecaţi, împovăraţi, respinşi. Din acest motiv mulţumesc încă o data administratorilor acestui site cât şi celor care încercă să ajute cu un sfat, cu o vorbă bună pe cei care au nevoie de sprijin şi ajutor.
Ce gânduri au cei care recurg la suicid? În primul rând ajung să simtă viaţa ca pe o povară pe care refuză să o mai ducă, în al doilea rând ori nu cred in Dumnezeu, ori cred, dar au ispite din diferite motive(am auzit diverse variante din gura celor care au recurs la astfel de metode, cum ar fi: Dumnezeu nu mă iubeşte, l-am pierdut pe Dumnezeu, nu mai pot îndura să ştiu că Dumnezeu nu mă va ierta niciodată, etc). După cum putem concluziona DEZNĂDEJDEA( care nu vine de la Dumnezeu)că viaţa nu merită trăită, ori că l-a pierdut pe Dumnezeu, este cauza DEPRESIEI şi TENTATIVELOR DE SUICID. Chiar dacă cauze ar fi multe(lipsa banilor, frustrări, complexe de inferioritate, stimă de sine scăzută, pierderea unei iubiri,a unui serviciu, etc.)indiferent de CAUZĂ rezultatul ei este tot DEZNĂDEJDEA.
Doresc să rog pe cei care au dovedit mereu că sunt alaturi de cei care au probleme, să aducă un cuvânt bun pentru cei DEZNĂDĂJDUIŢI, cu argumente şi citate aşa cum au facut-o mereu, pentru A SALVA O VIAŢĂ. Fiecare cuvânt bun poate fi un îndemn că VIAŢA MERITĂ TRĂITĂ şi poate preveni un gest ireparabil.
Îmi pare rău că nu am timpul necesar să fac mai mult pentru aceste persoane,deşi încerc, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am descoperit acest site, pe care îl recomand mereu celor care îl caută pe Dumnezeu, caută adevarul, caută oameni pe care să se sprijine…
În lipsa, caută surogate ale fericirii, ALCOOL, DROGURI, DESFRÂU,etc., iar căderea este atât de primejdioasă încât deznădăjduiţi fiind, gasesc rezolvarea în suicid.
Dragii mei, ÎMPREUNĂ PUTEM SALVA VIEŢI! sau mai bine spus: aici putem salva împreună şi SUFLETUL ŞI VIAŢA!
Domnul Dumnezeu să ne de-a înţelepciune să putem ajuta, preveni şi salva pe aproapele nostru!
Diana
octombrie 20, 2010 @ 11:44 am
Mai sus am vrut să spus” Banii nu pot înlocui resposnsabilităţile, atribuţiile pe care le are un părinte”.
Diana
octombrie 20, 2010 @ 12:41 pm
Pentru că tot vorbeam de cuvinte de încurajare şi argumente pentru cei deznădăjduiţi voi aduce eu primul argument, pe care îl am acum în minte.
Să luăm cazul lui Petru şi Iuda. …Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi prin trădare. Iuda spre deosebire de Petru , a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică a înfruntat hotărârea iudeiilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte, zicând: „Luaţi-vă banii înapoi, căci am vândut sânge nevinovat!”.
Petru nu a avut puterea să facă aceasta,nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos,în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică nevinovat şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau osindi la moarte.. Şi, cu toate astea, sfâşierea cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda , deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneală să i se mărturisească.
Iuda , care a avut curaj să se mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să se mărturisească înaintea lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.
Cum s-a mărturisit Petru? Atunci când pe malul mării, Hristos Cel înviat l-a întrebat pe Petru: „Simone, Fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?”, Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc”!
Nu trebuie să deznădăjduim, să alergăm în braţele lui Hristos, aşa cum am citit un articol pe acest site, să alergăm la spovedanie. Dumnezeu ştie păcatul nostru, îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi el nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată aceasta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nadejde pe care şi-a pus-o El în noi?
Vlădica aminteşte de o povestioară în care autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!”,,Da, dar omul acesta va cădea – a zis Duhul- ,şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el”. ” Să-l facem!”- a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în OM!
Dacă deznădăjduim putem ajunge ca Iuda, dacă ne încredem în marea milă şi dragoste a lui Dumnezeu putem ajunge ca Petru. Dumnezeu nu se supără pe noi că am greşit, se supără că stăruim în greşala noastră.
O să dau două exemple, care m-au impresionat, pe care le-am învăţat chiar de pe acest site:
” Nu poate omul greşi cât poate Dumnezeu ierta”
” Domnul a murit de moartea noastră, pentru ca noi să înviem cu Învierea Sa”(Cuvinte duhovniceşti – Laura) şi ar mai fi multe…
Doamne ajută!
Laura-optimista
octombrie 20, 2010 @ 4:04 pm
Doamna Diana, Doamne ajută! 🙂 🙂
Mă bucur mult că aţi reînceput să ne împărtăşiţi gândurile dumneavoastră despre Dumnezeu. Chiar mă întrebam zilele trecute de ce n-aţi mai scris de câteva săptămâni pe site. 🙂
Ceea ce aţi scris este deosebit de încurajator pentru cei aflaţi în deznădejde. V-aş sugera să discutaţi pe această temă în categoria de articole intitulată „deznădejdea, disperarea şi sinuciderea”, fiindcă este mai probabil ca cei cărora vă adresaţi să citească articolele şi comentariile de acolo decât acest text al părintelui Steinhardt, care n-are legătură cu starea lor sufletească. Dacă veţi alege un articol din acea categorie şi veţi scrie acolo cuvinte de încurajare, cred că veţi putea ajuta mai mulţi cititori ai site-ului, fiindcă reţin că am citit recent câteva comentarii scrise de către tineri de pe site, care suferă de această problemă. 🙁
M-a impresionat în mod deosebit comparaţia dintre Sfântul Apostol Petru şi Iuda. Mai auzisem idei asemănătoare, dar… nu m-am gândit niciodată la faptul că, după ce şi-a conştientizat păcatul, Iuda s-a dovedit mai curajos decât Petru, fiindcă L-a mărturisit pe Hristos în faţa fariseilor, în vreme ce Petru s-a lepădat de El. Este o idee deosebit de interesantă, care-mi aminteşte de opinia lui Francois Mauriac, exprimată în lucrarea sa „Viaţa lui Iisus”: „Iuda ar fi putut deveni un sfânt, patronul nostru al tuturora, noi, care nu încetăm de a trăda”(am scris citatul din memorie, sper că este corect).
Mai spuneaţi că unii dintre cei deprimaţi, deşi sunt credincioşi, consideră că L-au pierdut pe Dumnezeu. 🙁 Mă întreb cum pot crede aceştia că aşa ceva ar fi posibil… Oare Domnul Iisus Hristos, Care S-a sacrificat pe cruce din iubire faţă de fiecare dintre noi, ar fi capabil să ne părăsească pentru un păcat nesemnificativ? De fapt, chiar dacă păcatul ar fi strigător la cer, lui Hristos tot I-ar fi cu putinţă să ne ierte, pentru că iubirea Sa este infinită, superioară capacităţii de înţelegere a raţiunii noastre. Dacă El l-a putut mântui pe tâlharul de pe cruce în ultima clipă a vieţii, doar pentru un gând de pocăinţă şi o mărturisire sinceră, cu atât mai mult va fi alături de cei căzuţi în deznădejde care, având sufletul bolnav şi slăbit de suferinţă, nu s-ar mai putea apăra singuri împotriva ispitelor. Atunci când un credincios deznădăjduieşte de mântuirea sa, Dumnezeu îi cunoaşte tristeţea, disperarea, ştie că suferă pentru El. Chiar dacă cel căzut în depresie nici nu s-ar mai putea ruga lui Dumnezeu, având impresia că L-a pierdut(idee profund greşită), Dumnezeu tot i-ar veni în ajutor, căci El cunoaşte trebuinţele sufletelor noastre, mai înainte de a I le mărturisi noi. Cât de frumos descriu Sfinţii Părinţi strategia luptei împotriva întristării, pe care o încadrează în categoria celor opt „gânduri ale răutăţii”(patimile cele mai grave), alături de lăcomie, desfrânare, iubire de arginţi(arghirofilie), mânie, trândăvie, slavă deşartă şi mândrie. În acest sens, Sfântul Ioan Casian îi sfătuieşte pe cei biruiţi de întristare să folosească patru medicamente duhovniceşti: rugăciunea, nădejdea în Dumnezeu, meditarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi petrecerea cu oameni cuvioşi. 🙂 Şi fiindcă tot am amintit de meditarea la cuvintele dumnezeieşti, aş dori să închei acest comentariu cu un scurt citat biblic care, de câte ori mi-l amintesc, îmi umple sufletul de bucurie şi nădejde: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”(Romani8,35)
Dumnezeu să fie cu noi toţi şi să ne ajute să ne bucurăm întotdeauna de iubirea Sa, iar în lupta cu păcatul, să păstrăm „coiful nădejdii de mântuire”.
Doamne ajută!
Diana
octombrie 20, 2010 @ 5:00 pm
Doamne ajuta Laura!
Multumesc pentru sugestia cu categoria de articole „deznadejdea, disperarea si sinuciderea”.
Tu cunosti foarte bine site-ul, eu nu am avut suficient timp pentru a studia toate articolele.
Nu am mai scris pentru ca am inceput cursurile si sunt foarte ocupata, ma impart intre familie, scoala si servici.
Insa ti-am citit toate comentariile si m-am bucurat ca ne aduci informatii folositoare de la facultate. Sper sa o faci in continuare.
Doamne juta!
Diana
octombrie 20, 2010 @ 5:04 pm
Laura, poate la sugestia ta vor dori administratorii acestui site sa mute comentariile acolo unde considera ca ar fi mai potrivite si mai de folos.
politeism
octombrie 21, 2010 @ 5:19 pm
Cum ar fi fost lumea daca ar fi ramas politeista?
Politeistii credeau ca oamenii vor adora intotdeauna mai multi zei. Nu si-ar fi imaginat ca la un moment dat, odata cu Monoteismul, se va contura o noua credinta, aceea ca toti oamenii trebuie sa traiasca la fel. Religia pentru politeisti este legata de practica, de viata reala – cea a oamenilor vii. Erau toleranti si acceptau multe moduri de viata. Pentru monoteisti credinta este fundamentala; si cand o singura credinta este adevarata, orice fel de viata in care nu-i acceptata este gresita.
Politeistii isi adorau zeii dar nu erau misionari. Omul ar fi fost acelasi animal violent si fara monoteisme, dar in absenta acestora probabil am fi fost scutiti de razboaie religioase. Daca lumea ar fi ramas politeista probabil nu ar fi existat comunismul. Probabil n-ar fi existat Holocaust.
E placut sa visezi o lume fara credinte militante – religioase sau politice. Politeismul este un mod de gandire, o viziune a vietii greu de imaginat pentru mintile moderne. Chiar daca dintre monoteisme, crestinismul este inca purtator al urmelor politeiste.
politeism
octombrie 21, 2010 @ 5:23 pm
una din cele mai perfide si crude minciuni inventate de crestinism si propagate apoi de cei care se numesc pe ei insisi crestini este “iadul”. Hai sa aplicam afirmatia ta uneia din milioanele de situatii reale. Sa luam un caz extrem de moralitate, cineva care e in afara de orice dubiu: un copil recent nascut intr-o familie hindusa. Dumnezeul tau iubitor i-a trimis un cancer incurabil, un sarcom care-l omoara lent caci nu se poate alimenta si nici respira, se sufoca cu propriile secretii iar din capul deformat monstruos ochii ii ies din orbite si se usuca. Copilul urla si se chinuie in timp ce parintii asista zdrobiti si neputinciosi. Dar suferinta copilului nu inceteaza in momentul mortii, ci abia atunci incepe, pentru ca el va arde pentru vesnicie in iad. Acolo il trimite dumnezeul iubitor al crestinilor, pentru vina de a nu fi fost botezat dupa ritualul lui particular. Traduc: acolo il trimite mintea credinciosului, caci nici o suferinta (mai ales a vecinului) nu e suficient de ingrozitoare si nici o cruzime suficient de repugnanta atat timp cat se simte reconfortata de propriile iluzii.
Bine scria Mark Twain in „Scrisori de pe Pamant”:
Cand a coborat prima data pe pamant, Zeul a adus viata si moartea. Cand a coborat a doua oara a adus Iadul.
Viata nu era un bun pretuit, spre deosebire de moarte. Viata era un vis febril de bucurii intunecate de tristeti, de placeri inveninate de dureri. Un cosmar nebulos de placeri, extaz, bucurii spasmodice si trecatoare, amestecate cu suferinte, pericole, deceptii, infrangeri, umilinte, nefericiri fara sfarsit, cel mai infricosator blestem posibil imaginat de geniul divin. Moartea in schimb era dulce, binevoitoare si amabila. Vindeca spiritele indurerate si inimile frante, oferindu-le pacea si uitarea. Moartea era cea mai buna prietena a omului: cand acesta nu mai putea sa indure viata, moartea il elibera.
Cu timpul, Divinitatea si-a dat seama ca moartea era o greseala. O greseala pentru ca era insuficienta; insuficienta pentru ca desi era un mijloc admirabil de a-l face nefericit pe supravietuitor, ii permitea defunctului sa scape de orice suferinta posterioara prin intermediul binecuvantatului refugiu al mormantului. Si asta nu-i placea. Trebuia deci sa inventeze un mod de a-si urmari creatia dincolo de fericitul eveniment al inmormantarii.
Divinitatea a meditat fara rezultat asupra acestei probleme timp de patru mii de ani, dar indata ce-a ajuns pe Pamant si s-a transformat in Crestin, mintea i s-a limpezit brusc si a stiut ce avea de facut: trebuia inventat si proclamat Iadul.
Iata aici ceva foarte ciudat: lumea crede ca atunci cand zeul era in Cer era sever, intransigent, ranchiunos, gelos si nemilos, dar indata ce a coborat pe Pamant si a luat numele de Isus Hristos a devenit exact pe dos adica dulce, binevoitor, milostiv, orice urma de rautate fiind inlocuita de iubirea profunda si daruirea catre bietele fiinte umane. Dar El a inventat Iadul atunci cand era Isus Hristos! Ceea ce inseamna ca in calitate de Salvator docil si iubitor, a fost o mie de milioane de ori mai necrutator decat fusese vreodata in Vechiul Testament. Bun si iubitor?
Imediat vom examina acest sarcasm la lumina Infernului pe care chiar El l-a inventat…
Laura-optimista
octombrie 21, 2010 @ 6:36 pm
Mult succes la cursuri, doamna Diana! 🙂 Mă bucur şi vă mulţumesc mult pentru atenţia, pe care mi-o acordaţi(m-a impresionat în mod deosebit faptul că aţi spus că mi-aţi citit toate comentariile). Nădăjduiesc să mai scrieţi, comentariile dvs. mă întăresc în credinţă, deoarece cuprind idei deosebit de impresionante şi profunde despre Dumnezeu şi despre relaţia noastră cu El. Din păcate, în următoarea perioadă, va trebui să scriu şi eu mai rar pe site, pentru că programul este foarte încărcat, am mult de citit…
Dumnezeu să fie cu dumneavoastră!
Cu respect,
Laura
Ana
octombrie 21, 2010 @ 7:08 pm
Jurnalul fericirii
@ Niculina
„foarte interesant ceea ce ati scris parinte,”
Cred ca te referi la textul scris de parintele Steinhardt. [b]El e acum cu Domnul[/b]. Nu ma indoiesc insa ca aude o astfel de multumire .
Viata lui a fost una din cele mai interesante. Si pasajul este din cartea scrisa din ce a adunat in inchisoarea comunista si se numeste [b]Jurnalul fericirii[/b]. E uimitor
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
Laura-optimista
octombrie 22, 2010 @ 5:37 pm
Doamna Diana, întrucât zilele trecute aţi atras atenţia asupra pericolului, pe care-l reprezintă păcatul deznădejdii şi aţi formulat argumente pentru depăşirea acestei stări, mi-am amintit că mai ştiu un citat patristic foarte util pentru cei căzuţi în această ispită: „Dacă vrei să birui întristarea, nu te necăji. Şi chiar dacă eşti lovit, ocărât, sau prigonit, nu te supăra, ci mai mult bucură-te! Şi numai atunci să-ţi pară rău, când greşeşti. Însă şi atunci cu măsură, pentru ca să nu cazi în deznădejde.”(Sfântul Efrem Sirul). L-am mai postat şi într-un comentariu la un alt articol, fiindcă mă impresionează în mod deosebit modul înţelept şi echilibrat în care sfântul părinte înţelege să rezolve această problemă a patimii întristării, care îndepărtează atât de multe suflete de Dumnezeu.
Doamne ajută!
Laura-optimista
octombrie 22, 2010 @ 6:19 pm
„A fi crestin, e bine sa nu pierdem din vedere realitatea aceasta, este o fericire, o taina dulce, un minunat secret. Sa stii ca Iisus e Fiul lui Dumnezeu si al Omului, statornicul nostru Însotitor, ca Îl putem oricând chema, ne ruga, ne încredinta Lui, a-L avea drept exemplu, a simti ca fata de El suntem raspunzatori de cele ce facem ori nu facem, ca nu-L putem trada si batjocori prin faptele noastre urâte si gândurile noastre rele fara a ne rusina în adâncul sinei noastre, ca nu suntem singuri si la bunul plac al determinismului sau hazardului ce fericire mai acuta poate fi în clipele noastre de restriste, descumpanire, ispite si frustrare ori de liniste si bucurie?”(Nicolae Steinhardt)