Credinţa: cel mai puternic antrenament pentru maratonul mântuirii noastre
Citeam zilele trecute un articol despre cum să reuşeşi la un maraton şi mai ales despre cum să te pregăteşti înainte pentru acest eveniment. O frază mi-a atras atenţia într-un mod cu totul deosebit: „Cel mai important lucru pentru a alerga la un maraton este să te antrenezi. Nimic nu poate înlocui antrenamentul.” Cu adevărat, cel ce doreşte să obţină victoria unei întreceri va trebui să treacă printr-un antrenament destul de zdravăn.
Dar oare putem asemăna un maraton cu urcuşul nostru în viaţa duhovnicească? Cu propriul urcuş sufletesc spre Împărăţia lui Dumnezeu? La această întrebare ne răspunde nu un erudit, nu vreun teolog desăvârşit, nu vreun profesor ingenios, ci o simplă femeie, femeia cananeeancă din evanghelie.
Da, o femeie simplă, dar îndurerată, care ar trebui să devină pentru noi mult mai importantă decât un profesor, mult mai importantă decât o persoană cu multe studii, mult mai însemnată decât un savant. De ce? Pentru că această femeie păgână ne oferă încă de la început o lecţie fulminantă: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. Nu doar că recunoaşte pe Mântuitorul ca fiind „Fiul lui David” și Fiul lui Dumnezeu ci mai mult de atât – crede în El. Este un fapt substanţial. O pildă colosală pentru toţi creştinii. Se încrede în puterea Lui nemărginită şi Îi cere ajutorul. Se roagă Lui prin smeritele cuvinte: „Miluieşte-mă, Doamne”. Minunat, nu? Mântuitorul în schimb „nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. “
Când strigăm noi către cineva? Când dorim să ne audă.
Femeia de alt neam şi de altă religie strigă. Nu ţipă, ci strigă. Să fim atenţi. La Dumnezeu nu se cuvine să ţipi, să-L insulţi, să-L tragi la răspundere pentru cererile tale neîmplinite. Însă poţi striga. Strigătul femeii era cel al suferinţei, cel al amărăciunii dinlăuntrul ei. Nu era un strigăt de bucurie ci un strigăt îndoliat practic, deoarece fiica sa se afla într-o moarte spirituală, fiind chinuită de diavol. Se afla într-un întuneric al neputinţei. Nu putea face nimeni absolut nimic, Mântuitorul era singura salvare iar femeia cananeeancă ştia bine asta. Simţea în interiorul său. Striga! Un strigăt viu al credinţei la care Mântuitorul răspunde, ştiind că este păgână: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Dragii mei, Evanghelia nu este o poveste pentru cei mici aşa cum cred mulţi, o poveste care începe cu „a fost odată ca niciodată”. Femeia din Evanghelia de duminică ne demonstrează că prin credinţă se pot împlini cererile cele folositoare ale sufletului. Şi nu odată ca niciodată, ci mereu. Neîncetat. Neîntrerupt. Cananeeanca nu s-a rugat de Mântuitorul o singură dată. A strigat în urma Lui. Nu a tăcut, deoarece „prin tăcere îL trădăm pe Dumnezeu”, după cum ne învaţă Sfântul Grigorie Teologul. A venit după El, ba mai mult: s-a închinat Lui, s-a apropiat! Descoperim aici curajul credinţei!
Noi după câteva acatiste dacă nu primim ceea ce am cerut, ne mâhnim cumplit, ne îndepărtăm, căutăm ajutorul la alte persoane, în altă parte, numai la Dumnezeu, nu. Femeia în schimb a luptat în continuare pentru a obţine ceea ce îşi dorea cu disperare. Acum putem observa legătura dintre maratonul la care am făcut referire la început şi pilda aceasta cu totul cutremurătoare. Cel ce luptă până la capăt se încununează. Cel ce aleargă sau se luptă nu se uită în altă parte, nu caută altceva în timpul luptei. Are un singur ţel. Un singur scop pentru care se zbate. Credinţa este cel mai puternic antrenament pentru maratonul mântuirii noastre. În lupta noastră, în starea de căutare, de nelinişte duhovnicească. O stare care pe această femeie a ţinut-o permanent trează, permanent conştientă de faptul că nu există decât o singură cale pentru a deveni mai tari, mai capabili de a primi Harul lui Dumnezeu. Iar această cale este credinţa adevărată.
„Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzand, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)
În Evanghelia Duminicii de azi credinţa puternică a femeii nu este trecută cu vederea. Dacă cineva ne-ar spune într-o zi: „Nu te ajut, sunt mai mare decât tine, mai puternic, tu eşti slab” nu-i aşa că ne-am revolta? Ne-am supăra, ne-am împotrivi. Femeia aceasta nu s-a revoltat ci s-a făcut pe sine asemenea câinilor care mănâncă din puţinele „fărâmituri” care cad pe jos, la „masa stăpânilor”. S-a smerit. A acceptat realitatea primind în cele din urmă încununarea credinţei sale. Răsplata răbdării şi a dragostei sale.
„Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” S-a vindecat iar vrăjmaşul diavol a fost alungat prin puterea cea necuprinsă a Mântuitorului Iisus Hristos. Femeia ar fi mers în continuare până-n pânzele albe, cum este acea vorbă pe care o ştim toţi, doar pentru a primi ajutor de la Domnul Hristos. Pentru a primi „milă”, „milostivire”, deoarece să ne amintim de primele sale cuvinte: „Miluieşte-mă, Doamne”.
În lupta cu propriile patimi am fi dispuşi să mergem tot înainte pentru a ne mântui? Să răbdăm orice greutate, orice necaz, doar pentru a primi cununa cea veşnică?
Deşi apar nenumărate încercări în această călătorie spre Împărăţia Bucuriei, să ne amintim cât se poate mai des că singura noastră piedică este propriul “eu”. Cel mai mare duşman este firea noastră neînduhovnicită, neluminată, sălbăticită, netransformată, risipită pretutindeni şi lipită de locul, forma şi imaginile păcatelor noastre şi ale lumii. Femeia cananeeancă s-a dezlipit de toate acestea prin credinţa sa cea curată. Nu a cerut ajutor pentru ea ci pentru fiica sa. Câţi dintre noi ne rugăm pentru cei bolnavi sufleteşte şi trupeşte?
Să întipărim şi noi Evanghelia acestei Duminici în inima noastră. Să întipărim cele două cuvinte ale femeii: ,,Miluieşte-mă, Doamne” în cămara sufletului nostru cea întinată din cauza propriilor fărădelegi şi patimi. Să ne închinăm Mântuitorului şi să-L chemăm în rugăciune indiferent dacă ne va răspunde peste o zi, peste o lună sau peste un an. Orice rugăciune este primită de Dumnezeu. Să nu uităm îndemnul Mântuitorului, din Sfânta Evanghelie după Marcu: ,,Nu te teme, crede numai!” Să nu uităm ceea ce ne învaţă cu blândeţe şi înţelepciune şi Părintele Paisie Aghioritul, şi anume: ,,Când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu ne îndoim şi vom fi auziţi”. Amin.
(Georgiana)
Laura Stifter
februarie 3, 2014 @ 7:29 pm
Georgiana, Draga mea, ai formulat o adevărată omilie! Foarte foarte frumos, te felicit din toată inima!
Cu acest prilej, îţi scriu şi aici ce ţi-am scris şi pe mail. Mi-e tare dor să ne auzim şi nu mai pot deloc să te găsesc la telefon. Parc-ar fi un făcut: când suni tu, eu am telefonul închis, iar când sun eu, îl ai tu închis sau nimeresc într-un moment nepotrivit, când tu nu poţi vorbi. 🙂
Ţi-am scris şi câteva mesaje pe telefon (sper că le-ai văzut). Cum să facem să ne auzim? 🙂
Şi, în primul rând, ce mai faci tu, eşti ok, sănătoasă?
Dumnezeu să fie cu tine, Georgiana!
Cu mult drag şi admiraţie,
Laura