Credința în datarea radiometrică

Foarte multi savanti, profesori si majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocati ai credintelor evolutioniste în vârstele mari. Si multi crestini s-au alăturat afirmatiilor savantilor despre „marea vârstă a pământului”, de obicei fără să-si dea seama că ele se întemeiază pe presupozitii naturaliste ce elimină complet orice fel de interventie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea rationamentului circular din aceste credinte în vârstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei si-au pierdut temelia credintei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începând cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat si proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. In 1988 a iesit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.

Cândva D-l Sewell adera la conceptia uniformistă că pământul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de „dovezile” acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară [se susține că teoria evoluţiei permite trasarea unui arbore filogenetic, iar arborele filogenetic este adus ca dovadă pentru teoria evoluţiei n.n]. Povestea trecerii sale de la conceptia evolutionistă la conceptia crestină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

„Cum pot creationistii să se astepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, stiinta a dovedit că pământul are miliarde de ani vechime ?”

Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gândirea unui mare număr de oameni de azi. Cu sigurantă că majoritatea oamenilor de stiintă acceptă datarea radiometrică. Totusi nu există cu adevărat un motiv stiintific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o multime de dovezi ce arată că ea nu functionează. Vom discuta câteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinta în materialism si respingerea oricărei actiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Multi oameni, între care chiar specialistii în domeniu, uită presupozitiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.

1. Datarea radioactivă

In principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe esantioane neorganice, si aproape că nici nu intră în discutie dacă se consideră că esantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creationisti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.

A doua mare categorie se mai numeste „datarea cu metale grele” si include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu si potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obisnuit pentru esantioane anorganice, cum sunt rocile, dând adeseori vârste extrem de mari – milioane sau miliarde de ani. Evolutionistii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pământului si a straturilor sale. Creationistii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.

Toate metodele de datare mentionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi „mamă”. Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta si, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi „fiice”.

2. Erori experimentale

Metodele ce dau vârste mari produc aproape tot atâtea răspunsuri „gresite” cât si „corecte”. Răspunsul „corect” e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evolutiei. Si, bineînteles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile gresite.

Afirmatia aceasta – că datele radiometrice sunt „corectate” prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evolutiei – este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem câteva exemple.

3. Discrepante dovedite

Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide si deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie si geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, „Radiometric Geochronology Reappraised”, în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. – Vezi si cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]

Rapoartele mentionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele atribuite fosilelor găsite în acelasi strat. Ele acopereau vârstele „asteptate” de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:

„în general, se presupune că datele ce intră în .<<marja de corectitudine>> sunt corecte si sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet.”

Când aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul „posibil”, „poate”, „probabil”, „ar putea fi” etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori continutul initial de izotopi din esantion. Pentru datarea cu K-Ar este usor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vârsta obtinută e prea mică, sau pe absorbtia argonului dacă e prea mare.

Se stie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează usor prin rocă, si nu e cu putintă să se stie dacă nu cumva s-a întâmplat ceva de acest fel într-un anume caz.

Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vârstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns până la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:

In prezent se stie foarte bine că vârstele obtinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante.”

4. Craniul 1470

In 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lângă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era „aproape nedeosebit” de cel al omului mo dern. Totusi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vârstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunând că „nu se potriveste cu nici unul din mo delele antenoare ale începuturilor omului”. A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).

Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datarii craniului.

La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch si Miller au analizat rocile brute si au obtinut date mergând de la 212 la 230 milioane de ani – perioada Triassicului cu mult mai vechi decât se astepta. Intrucât sub acest strat se descopensera oase de mamifere, au spus că evident datele erau gresite din pricina „posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente”. Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident gresit, având în vedere ceea ce stiau ei despre succe siunea dezvoltarii evolutive”.

Intre timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat câteva pietre ponce KBS si au descoperit câteva care aveau cam 1,6 milioane de ani si câteva de 1,8 milioane de ani Alte masuratori unele coborând la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat continut alcalin.

Intre 1969 si 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometnce, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vârste -1,8 milioane, 2,4 milioane si 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selec are a esantioanelor de rocă ale celorialti. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evolutiei). In final s-a ajuns la o întelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinta corelatiei fosilelor, incluzând două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentând metoda de selectare a esantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:

„Se pune întrebarea, .<<Cum stii când ai esantionul bun pentru datare ?>> Singurul răspuns la întrebare este acela că esantioanele .<<bune>> dau date în acord cu presupunerile evolutioniste. Esantioanele .<<rele>> sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evolutia – ilustrare clasică a cercului vicios.”

5. Datarea Marelui Canion

Creationistii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea putine probe reale că metoda este inadecvată. Totusi Institutul de cercetări creationiste a ajuns în fazele preliminare ale obtinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]

„Scopul proiectului”, scriu savantii de la Institutul de cercetări creationiste (ICC), „este folosirea .<<celei mai de încredere>> metode de datare cu izotopi radioactivi (.<<metoda izocronă>>) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru dilutia izotopică) spre a stabili .<<vârstele>> diferitelor roci din Marele Canion.”

Savantii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan si a supraveghea proiectul, prevenind orice tendintă de a influenta rezultatele, si pentru a supune esantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.

Marele Canion are mai multe straturi si tipuri de roci diferite. Toti sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss si Zoroaster Granite.

De asemenea, toti sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tânăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus si după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versantii canionului deja erodat.

Geologii cei mai traditionalisti cred că gnaisurile si graniturile de adâncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vârsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la câteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tânără decât straturile sedimentare din partea de sus a peretilor canionului. Astfel, comparând vârstele măsurate cu acuratete ale mai multor esantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranta generală a metodelor radiometrice.

Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.

Pentru un acelasi set de roci recente s-au obtinut mai multe cifre de „vârstă model”, ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea „mai precisă” vârstă a izocronei rubidiu-strontiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.

Dar vârsta acesta este clar gresită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vârsta de „2,1 miliarde de ani” trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decât vârsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să asteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca si caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

Există câteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începând de la cele de mai mică importantă) sunt:

1. Acuratetea ratelor de dezintegrare – cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximatie de câteva procente si, dacă sunt gresite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.

2. Constanta ratelor de dezintegrare – multi savanti cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, desi acest lucru nu se poate sti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variatii a vitezei luminii dă si el referinte istorice despre variatiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani.764 Dar cei mai multi savanti nu s-au arătat prea entuziasti fată de acceptarea acestui concept.

3. Activarea neutronică din surse necunoscute – Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga si a descoperit că nu contineau Pb-204 si nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, si nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Când Cook a făcut această corectie, vârsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani până la epoca modernă.[Trevor Norman si Barry Setterfield, „The Atomic Constants, Light, and Time”, Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] In cele mai multe mine reuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectând toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu usurintă astăzi.

4. Integritatea atomilor în roci – aceasta stârneste cea mai mare îngrijorare tuturor cronologistilor si este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă si cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul si în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafata granulelor si pot fi cu usurintă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul si plumbul sunt fixate în diferite părti ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.

5. De departe cea mai importantă problemă este continutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să stim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit – o decizie pe bază de credintă.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentratie initială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vârstei – cu conditia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului – adică faptul că pământul si rocile sale au luat nastere în mod pur materialist, fără interventie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pământul este vechi si nu a fost creat, foloseste o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creatii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.

Acum câtiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. în primele lectii profesorul a subliniat importanta credintelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunând ceva de felul acesta:

„Oamenii obisnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de interventii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pământul avea numai câteva mii de ani vechime. Astăzi stim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc si că pământul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform .<<principiului uniformist>> – ce spune că toate procesele au urmat întot deauna aceleasi legi naturale pe care le observăm astăzi.”

Observati usurinta acceptării credintei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. In manualul său clasic de geocronologie [Vârsta rocilor, planetelor si stelelor], Henry Faul spune:

„Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primor dial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor si meteoritilor au o ori gine comună. Meteoritii de fier contin ceva plumb, dar numai urme infi me de uraniu si toriu, si deci plumbul e necontaminat de plumb radioge nic, putând fi privit ca un bun esantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compozitiei izotopice a plumbului extras din câtiva meteoriti de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) si (Pb206/Pb204) în ecuatia Houtermans, si tot ce rămâne de descoperit pentru a permite cal cularea vârstei pământului este un esantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vârstă cunoscută.”[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]

Observati punctul de pornire al lui Faul – „Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial…” Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pământului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfă tisează aici credinta obisnuită a celor mai multi savanti evolutionisti că pă mântul si sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz si praf, într-un timp foarte lung, începând cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această cre dintă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chi mice ale pământului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriti.

Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vârsta pământului si coeficientul izotopic al plumbului din compozi tia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinta în uniformism si în originea naturalistă a pământului. Fără această credintă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vârste mari ar fi lipsite de sens.

Pe de altă parte, dacă pământul a fost creat dintr-o dată (cum spune Bi blia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului – si într-adevăr El a si dovedit acest lucru. Când a făcut pomii din Grădina Edenului, acestia aveau îndată si fructe. Când i-a făcut pe Adam si Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfătisarea maturitătii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tâlcuirea sa la Facere din sec. IV: „Desi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca si cum ar fi avut câteva luni vechime. Tot asa copacii, desi aveau doar o zi când au răsarit, erau totusi ca pomii vechi de câtiva ani, fiind deplin crescuti si cu fructe începând să se ivească pe ramurile lor.” Mai târziu, explicând cum anume luna avea întatisarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: „Pe cât de bătrâni erau copacii, ierburile, animalele, păsările si chiar oamenii (când au fost creati), tot pe-atât erau si tineri. Erau bătrâni după infătisarea mădularelor lor si materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul si clipa zidirii lor” (Tâlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această întelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuseste. Faptul că Sf. Efrem a învătat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savantilor creationisti de azi, ci chiar o tâlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi

putut face si rocile în acelasi fel ? De ce nu ar fi putut să contină Plumb 206 si Argon 40, astfel încât să apară „mature” ? Savantii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pământului. De ce nu s-ar putea ca si Plumbul 206, 207 si 208 să fi apărut în acelasi fel ?

Intrucât o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigatiei stiintifice, fiind deci în afara metodelor stiintei, multi savanti îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea stiintifică, presupunând pur si simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicatii pur materialiste, ca si cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă stiintific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credintă filosofică – credinta cuiva despre felul cum a apărut lumea.

Vedem că problema „pământ vechi – pământ nou” se poate rezolva doar în functie de credinta întemeietoare pe care o alegem.

Dacă alegem credinta în materialism si excludem posibilitatea interven tiei supranaturale, atunci suntem îndreptătiti să credem că pământul are mili arde de ani vechime.

Totusi, dacă recunoastem un Dumnezeu care poate să intervină si a inter venit în propria zidire, atunci suntem îndreptătiti să credem în istorisirea biblică si într-o vârstă de doar câteva mii de ani.

Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credintă întemeietoare.

(Pr. Seraphim Rose – Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor)