Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri
Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai, ce mulţi tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.
Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Atunci când vorbim despre creştinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!
Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: „Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?!
Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la şcoală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: „Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, şi el devine un mare compozitor.
Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-aş da o chitară, oare cum ar cânta?”.
Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:
– Ia, zi-mi, tu ce faci?
– Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.
– Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?
– Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.
Zice:
– Hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.
– Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă, şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.
Şi atunci, bătrânul îi spune:
– Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.
Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.
Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, citându-l pe David. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim.
Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru.
Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.
Şi cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.
Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.
Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.
Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată drama, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.
Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebăm şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.
Asta e! Cu îngăduinţă să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”, dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.
Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!”. Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce…”. Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!
Ar trebui să ne întoarcem şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.
„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.
Ieromonah Savatie Baştovoi
(fragment din Conferinţa de la Sibiu, 28 martie, 2002)
Floring
iulie 23, 2010 @ 9:38 am
Ce frumos mesaj ne`a transmis parintele Savatie!
Eu sunt primul si cel mai mare pacatos care am incercat sa convertesc oamenii prin intrebari fara sens!
Un mesaj exceptional si un sfat foarte bine venit pentru toti tinerii ortodocsi si nu numai…
Avem foarte multe de invatat din acest articol!
Laura-optimista
iulie 23, 2010 @ 3:56 pm
Foarte frumos şi educativ!
De atâtea ori, încercăm soluţionarea unei probleme cu ajutorul semenilor, fără a-L întreba pe Domnul, Care ne-ar putea dezvălui imediat adevărul. „Oare ce-ar spune Hristos?” Iată o întrebare cât se poate de firească, pe care foarte rar o luăm în considerare.
Hristos în mijlocul nostru!
Valentin
iulie 24, 2010 @ 1:37 pm
http://oameni-si-demoni.blogspot.com/2010/07/scrisoare-catre-o-fata-care-nu-mai.html
Paula
iulie 25, 2010 @ 9:14 am
Am o întrebare, pentru cei mai informati decât mine: pentru că tot timpul este vorba de mântuire şi viaţă veşnică, ce se întâmplă, din perspectiva Bisericii, cu cei peste 95% locuitori ai planetei care nu sunt ortodocşi? Ei iau calea iadului pentru simplul fapt că s-au născut în altă credinţă? Şi dacă nu, care sunt criteriile de mântuire în ceea ce-i priveşte?
Filofteia
iulie 25, 2010 @ 9:58 am
Paula…ei vor fi judecati dupa religia lor.Nu cred ca ei sa se duca in iad din moment ce respecta regulile religiei lor,in primul rand nu e vina cuiva ca s-a nascut catolic sau musulman.Criteriile de mantuire sunt cele impuse de religia lor.
Alexa
iulie 25, 2010 @ 10:37 am
Raspuns pentru Paula
Doamne ajuta Paula! Exista un articol pe aceasta tema: https://www.ortodoxiatinerilor.ro/index.php/tinerii-in-biserica/credinta-ortodoxa/8513-se-mantuiesc-oare-catolicii-protestantii-musulmanii
Uite ce spune Parintele Cleopa: „[b]Patru legi sunt dupa care Dumnezeu va judeca tot pamantul. Nu una, ci patru. Si nimeni nu poate scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu, fie chinez, fie brahman, fie budist, fie crestin, fie mahomedan, fie evreu, pentru ca Dumnezeu este drept[/b], cum zice Apostolul : Dumnezeu este drept si tot omul mincinos.Dumnezeu, deoarece este drept, a pus legile acestea, ca pe toti sa-i judece dupa dreptate.
1. Legea cea dintai este legea firii sau [b]legea constiintei[/b].
2. A doua lege care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigorie de Nissa si care, ca o trambita din inaltul cerului rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu, este [b]legea zidirii[/b].
3. A treia lege este Legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot [b]Vechiul Testament[/b], dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.
4. A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavarsirii, Legea dragostei lui Iisus Hristos, adica [b]Sfanta Evanghelie[/b]. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati in numele Preasfintei Treimi.
Cea dintai a fost legea firii, care ramane generala pentru toate popoarele pana la sfarsitul lumii. Cea de-a doua, legea zidirilor, este la fel cu cea dintai. [b]Dupa cea dintai si a doua lege se vor judeca toate popoarele lumii[/b], afara de crestini si de evrei. Dupa Legea scrisa, adica [b]dupa Vechiul Testament se vor judeca evreii[/b]. [b]Iar dupa Legea Darului si dupa Evanghelie vom fi judecati noi crestinii[/b], fiindca legea noastra este mai desavarsita decat toate celelalte legi. Iar daca o calcam, mai mare pacat avem si mai mare munca vom avea decat ei, care n-au cunoscut Evanghelia.
Asadar, ne-a pus Dumnezeu asemenea avocat. Sa nu ne inselam, fratilor, si sa zicem ca Dumnezeu nu stie ce face fiecare. Nici nu vei putea sa spui ca nu ai pacat, pentru ca n-ai stiut, ca ai fost chinez sau turc sau ateu.
Pagan daca ai fost, dar constiinta ai avut si dupa acea lege te va judeca. Zidirea ai vazut-o. Nu ti-ai pus niciodata intrebarea cine a facut cerul, soarele, pamantul si toate, ca dupa aceea sa te gandesti si sa te temi de Dumnezeu, care a facut toate ? Amin.”
Paula
iulie 25, 2010 @ 11:03 am
Multumesc pentru raspunsuri!
Raman cateva intrebari:
1) Daca vorbim de legea firii, ce se intimpla cu situatiile in care prevederile unei religii se bat cap in cap cu cele ortodoxe/crestine? Un musulman poate sa-si ia pana la patru sotii, cu conditia sa le poata intretine. Pentru un crestin, asta ar fi un pacat foarte grav, este de-a dreptul adulter. Dar un musulman asa stie, asa a crescut, asa a fost invatat: constiinta lui nu e incarcata. Un japonez poate sa-si faca harakiri, daca a tradat (daca si-a tradat imparatul, suveranul, de exemplu). Pentru un crestin, asta e sinucidere, un pacat imens (el ar trebui sa traiasca si sa suporte consecintele faptelor lui): dar japonezul asa stie, din mosi-stramosi, e o chestiune onorabila, chiar recomandata, si fiindca asta e mediul lui social si cultural, constiinta il urmeaza (bine, azi nu-si mai fac harakiri ca s-au secularizat si ei, dar teoretic, nu e un fapt condamnabil, dimpotriva).
2) Cine ii va judeca pe acesti oameni? Cei mai multi nici n-au auzit de Hristos, si nici nu si l-ar dori ca judecator. Unii sunt politeisti sau au alta idee despre Dumnezeu. Conceptia noastra despre rai si mantuire ii lasa reci, fiindca si le imagineaza altfel. Exista mai multe raiuri? Exista unul singur, in care Parintele Cleoopa se intalneste cu Maica Tereza? Si cum s-ar simti Parintele in acelasi rai cu papistasii? Nu prea bine, cred – si nici ei nu cred ca si l-ar dori in preajma. Atunci viata vesnica e cumva compartimentata, cum e pe pamant?
3) Daca exista o lege a firii si constiintei universala, pe care o pot urma toti, ce nevoie mai e de practica religioasa?
Floring
iulie 25, 2010 @ 1:56 pm
Paula…noi nu trebuie sa ne gandim cu cine vom fi in rai…sau cu cine vom fi in iad,ci trebuie sa ne dorim ca toti sa ajungem in Imparatia lui Dumnezeu.Asta e si dorinta lui Dumnezeu,dar El nu ia libertatea nimanui.Fi sigura ca Parintele Cleopa si-ar dorii sa fie in rai nu numai cu Maica Tereza ci si cu cel mai mare pacatos din lume si cu tine si cu mine si cu oricine.Dar va fi in rai cu cine hotaraste Dumnezeu.Gandestete Hristos la mantuit pe talharul,pe adevaratul talhar care era rastignit langa El pe cruce.
Sunt unele lucruri pe care noi nu putem sa le intelegem,deoarece suntem limitati.Tocmai de aceea nu trebuie sa fim ingrijorati de felul in care Dumnezeu va judeca lumea.Tu ai datoria sa crezi in Dumnezeu si sa te rogi ca toti oamenii sa se mantuiasca,ca toti sa se intoarca la Sfanta si dreapta credinta ortodoxa.Daca nu sunt ortodocsi,atunci Dumnezeu ii va judeca in functie de ce au primit,in functie de talantii pe care ei i-au primit.
Dumnezeu vrea mantuirea fiecarui suflet,de aceea L-a trimis pe Fiul Sau in lume.Crede in El,caci judecata Lui este prea dreapta.
Treci peste aceste ganduri care pot fi si ispite cu ajutorul rugaciunii si a credintei in dreptatea Lui cea mare.
Doamne ajuta!
Filofteia
iulie 25, 2010 @ 5:54 pm
Paula,musulmanii nu il neaga pe Hristos doar ca ei nu cred ca este fiul lui Dumnezeu ci cred ca a fost un profet oarecare.
Religia cea adevarata este ortodoxia si sunt si dovezi:doar la ortodocsi se aprinde Lumina de Paste la Mormantul Sfant,minunile sfintilor,descoperirea crucii pe care a fost rastignit Iisus Hristos(care a fost gasita inconjurata de alte 2 ale talharilor si ca sa se afle care este la lui Hristos imparateasa Elena a pus sa fie atins un mort de toate cele 3 cruci si cea care l-a inviat in momentul in care a fost atins de ea aceea a fost la lui Iisus),celelalte religii sunt derivate de aici.Mie mi s-a explicat odata pe exemplul sectantilor.A fost un fel de politica a religiilor si s-au format mai multe(cam asa cum si in politica sunt mai multe camere) dar la baza au ortodoxia.Sunt unii sectanti care il venereaza doar pe Iisus,altele care doar pe Fecioara Maria si tot asa,noi insa credem in toti,altii au la baza tot Biblia dar au schimbat ei ceva din cor,muzica,nume doar ca sa fie diferiti.Eu asa cred ca este si asa mi s-a explicat mai demult.
Am si eu o intrebare Alexa sau pt cine se pricepe,ce inseamna legea zidirii prezentata la punctul 2 si la ce se refera?
Alexa
iulie 25, 2010 @ 7:10 pm
pt Filofteia
Doamne ajuta Filofteia. Legea zidirii este legea creatiei lui Dumnezeu. Eu nu ma pricep sa sintetizez si sa redau foarte bine ce am citit asa ca voi posta cuvintele deosebit de frumoase ale Parintelui Cleopa, care se refera la aceasta lege si care te vor lamuri in aceasta problema.
„A doua lege care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigorie de Nissa si care, ca o trambita din inaltul cerului rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu, este legea zidirii.Cine a facut cerul, pamantul si toate cate sunt ? Luna, ierburile, florile, pestii, marile, raurile, pietrele, copacii, muntii, toate vietuitoarele de pe uscat, din apa si din aer. Cine le-a facut, fratilor ? Cine a facut ceasul u niversului care merge cu atata precizie si uimire, incat nimeni nu-l poate imita ? Nimeni altul decat Bunul Dumnezeu ! Centrul de indrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus randuiala in toate.Aceasta lege a zidirilor este ceea ce spune proorocul David : Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum ? Prin asezarea lor sferica si prin imensa lor departare; prin spatiul interstelar, care are miliarde de ani calatoria luminii, prin miscarea astrilor ceresti, a sistemului solar si a planetelor cu atata masura si precizie, incat uimeste mintea celor mai mari astronomi din lume.Ce-a zis Isac Newton, marele fizician englez, care treizeci de ani a fost ateu si la urma cand a descoperit ” Legea atractiei universale ” si a vazut ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarame sau sa mearga in neregula in lumea astrelor ceresti. A pus aparatele pe masa si a zis :
Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !
Vezi ? El, afland stiinta din afara, a venit la frica de Dumnezeu, cunoscand minunile ce;e mari din lumea astrelor. Ce-a zis Kepler, Isac Newton si ceilalti, de care nu imi ajunge vremea sa-i amintesc, cand s-au convertit, vazand ei zidirea lui Dumnezeu ca nu-i singura, ca are un centru de indrumare si o precizie, care uimeste toata mintea ?
Din secretele naturii inca nu s-a scos nici unu la miliard. Ca intelepciunea lui Dumnezeu n-are margini si nici nu va avea in veacul veacului, pentru ca nemarginita este intelepciunea Creatorului.
Deci, a doua lege care ne sta tuturor in fata este Legea zidirilor sau a creatiei. Ca prin contemplatia naturala in duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor, la Ziditorul lor.
Daca vezi corabia, trebuie sa te gandesti ca a fost un mester care a facut-o; daca vezi o haina buna pe un om, trebuie sa stii ca bun a fost si croitorul. Daca vezi un palat, o cladire arhitectonica frumoasa, sa stii ca a fost un arhitect destept. Daca vezi un ceas, negresit este un ceasornicar priceput care l-a facut.
Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.”
Alexandru
iulie 25, 2010 @ 7:31 pm
Pentru Filofteia
Doamne ajuta !
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria” (Psalmul 18, versetul 1)
„Celui ce îmbracă cerul cu nori, Celui ce găteşte pământului ploaie, Celui ce răsare în munţi iarbă şi verdeaţă spre slujba oamenilor”
(Psalmul 146, versetul 8)
„Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;
Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte”
(Psalmul 103, versetele 15, 16, 17)
„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.
Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari.”
(Psalmul 103, versetele 25, 26)
Eu nu ma pricep. Vai de pacatele mele ! Sa ma ierti Filofteia ca fix eu m-am gasit ca sa scriu despre aceasta !
Legea zidirii.
E cu neputina ca nici un om sa nu fi cugetat:
” Mai, dar totusi, cine a facut muntii astia mari, pana la nori ? De unde a aparut atata apa ? Cum dintr-o sarmana samanta sa creasca o tarie de copac ca asta cu atatea roade, flori de tot felul de culori si miresme, legumele, fructele ? Ce poate sa aiba samanta aia de e asa ?
Filofteia
iulie 26, 2010 @ 8:09 am
Multumesc frumos pt raspunsuri, Alexa si Alexandru.Doamne ajuta! Stai linistit Alexandru,ca am inteles acum.
RDF
iulie 26, 2010 @ 8:22 am
Sau oare nu vedem noi, pacatosii, ca dintr-un bob de grau iese roada de o suta?Sau oare asta nu e o minune???Credeti in minuni!!!
Laura-optimista
noiembrie 27, 2010 @ 1:49 pm
În privinţa "credinţei lui Dumnezeu în om", am citit ieri, în ziarul Lumina, un articol deosebit de interesant, în care se amintea faptul că Virgil Ierunca, vorbind cu părintele Nicolae Steinhardt, a afirmat că nu crede în Dumnezeu. Atunci, părintele Steinhardt i-a dat un răspuns memorabil: "-)umnezeu, în Care spui că nu crezi, crede El în tine".
Dumnezeu să fie cu noi!