„Cruce sfântă culcă-mă, Cruce sfântă scoală-mă, Înger sfânt păzește-mă, Doamne miluiește-mă!”

Terminasem clasa a XII-a. Întro seară, întorcându-mă de la un prieten, străbătând străzile pustii ale orașului cu salcâmi (Suceava), mă întrebam dacă voi ajunge acasă înainte de a se porni ploaia. Cerul era mâhnit rău și un vânt care se întețea cotrobăia tulburat printre blocuri făcând să șuiere tot ce întâlnea în cale. N-am reușit să cobor Mărășeștiul, un cartier sucevean, că furtuna s-a și dezlănțuit. Ploaia cădea în rafale, fără nici o rânduială, fulgerele luminau la intervale dese blocurile întunecate și copacii răvășiți și îngroziți. Urmam ud leoarcă trotuarul, prin lumini și umbre și mă gândeam la Ana lui Manole.

M-a cuprins deodată frica. O stare pe care n-o puteam controla. Nu voiam să accept că mi-e frică. Nu se asorta cu mine. M-am oprit în ploaie. Voiam să analizez, să înțeleg ce se întâmplă. Era o stare ce venea din afară. Nu-mi explicam ce este. În clipa aceea, în ploaie, sub copacii care se zvârcoleau încercând și ei să mă sperie, mi-am adus aminte de bunica la care am crescut până la 6 ani. Mă dăscălea întruna. Îmi spunea toată ziua multe și de toate. Era obișnuită cu dăscălitul. Crescuse 10 copii și o mulțime de nepoți.

Să știi, dacă te cuprinde frica, să-ți faci semnul crucii. Uite așa; și mi-a arătat cum se face. Dacă nu poți cu mâna, să-ți faci cu limba în cerul gurii.

Singur, în întunericul sfâșiat la răstimpuri de fulgere, pe trotuarul plin de bălți, am făcut semnul Sfintei cruci. Nu cu mâna dreaptă, așa cum se face ci, nu știu de ce, cu limba, în cerul gurii. Și…a funcționat. Frica a fugit de la mine în clipa aceea. M-am simțit ușor. Starea de spirit s-a schimbat. Îmi venea să dansez. Mergeam prin ploaie și simțeam ploaia ca pe un dar și o binecuvântare. La doar un minut distanță, zâmbeam, fără să-mi pot explica de ce.

Nu mă mai grăbeam. Îmi venea să deschid brațele și să îmbrățișez orașul. Ploaia și vântul și fulgerele nu mă mai speriau ci îmi vorbeau despre măreția Celui despre care îmi tot spunea bunica. Ea cunoștea taine pe care toți profesorii mei, la un loc, nu le știau, nu mi le-au spus.

– Mămăică, ție nu ți-e frică să mergi așa, singură în întuneric prin sat?

– Nu. De ce să-mi fie frică?

– De câini, de noapte…

– Nuuu…

– Dar să mergi prin pădure? Sunt lupi, urși…

– Ei! Aici la munte, de câte ori nu mergi și noaptea prin pădure!? N-are de ce să-ți fie frică. Te păzește îngerul Domnului. De un singur lucru mi-e frică. Să nu-L supăr pe Dumnezeu. Ia vino încoace. Stai aici, să te-nvăț o rugăciune, să nu te mai temi de nimic. Zi după mine.

– Doamne miluiește-mă, repetam și eu după ea rugăciunea.

Am învățat-o pe de rost. Apoi…am uitat-o. Școală, liceu… Mai târziu, când am fost la strâmtoare, mi le-am amintit pe toate, și m-au ajutat. Am avut ce să-mi aduc aminte.

(Pr. Nicodim P.)