Dimensiunea crucii este distanţa dintre maximum-ul păcatului şi maximum-ul de virtute pe care le putem avea fiecare.

Pe parcursul vieţii Sfânta Cruce ne stă înainte ca un stindard, se face şi altar pe care ne jertfim, dar devine şi însoţitoarea noastră şi călăuzitoare a paşilor. Aşa a fost şi pentru Sfânta Maria Egipteanca, o tânără din Egipt care a gustat din plăcerea carnală destul încât să „îmbătrânească” chipul ei plăpând şi firea ei vioaie şi tinerească.

Din viaţa ei, pe care nădăjduiesc să o cunoască cât mai mulţi, iar dacă nu, să fie citită măcar o dată, v-aş aminti sumar câteva repere. A fost o tânără ca oricare de pe vremea ei, dar a gustat şi a experimentat păcatul desfrâului la maximum. A avut însă, printr-o conjunctură providenţială, ocazia să participe la hramul Sfintei Cruci din Ierusalim unde a ajuns pe o corabie, al cărei preţ l-a plătit cu trupul ei tânăr. Aici ceva din fiinţa ei a făcut-o să meargă şi să participe şi ea la acel hram. În momentul în care a intrat împreună cu ceilalţi în biserică să se închine Lemnului cel de viaţă purtător al Sfintei Cruci –după cum ea a spus- o putere nevăzută a oprit-o să intre, cu toate că fluxul de oameni care se înghesuiau, mergea direct şi fără ezitare înăuntru. În acel moment ea a conştientizat păcatele ei foarte mari, şi s-a rugat Maicii Domnului şi, după ce a intrat şi s-a închinat, şi-a schimbat viaţa prin aspră pocăinţă în pustiul Iordanului şi, mai mult, a ajuns Sfîntă, una din cele mai importante din calendarul nostru.

Cum a fost posibil aşa ceva? O întrebare care frământă şi de multe ori scandalizează. Cum e posibil ca cineva să treacă de la o astfel de extremă negativă, de la ani întregi petrecuţi în desfrâu, la culmile trăirii duhovniceşti şi ale sfinţeniei?

Ei bine, Sfânta Cruce şi pocăinţa pot face acest lucru. Mântuitorul, după cum citim în Evanghelia de la Marcu 8, 34-38, care se va citi duminică, vorbeşte despre Cruce înainte ca oricine de pe vremea Lui să intuiască răstignirea Sa. Tot El afirmă că cine doreşte să se mântuiască, să-şi „ia crucea Sa”. Cu alte cuvinte, crucea nu este doar o povară, un mod de răscumpărare pentru faptele noastre rele, ci este ca şi în cazul Mariei Egipteanca, medicament pentru nemurire, extensia căderii şi ridicării personale, iar dimensiunea crucii pe care o avem de la Hristos este aceea a distanţei dintre maximum-ul păcatului pe care-l vom experia în această viaţă şi maximum-ul de virtute pe care il putem avea fiecare. De aceea, crucea în sensul acesta, este leacul personalizat, singurul care ne poate scoate din adâncimile păcatelor şi care, dacă dorim, ne poate sui pe culmile virtuţii. Maria Egipteanca, tânără fiind, a apucat să guste din plăcere, negândindu-se prea mult nici cand a călcat prima dată, poate, şi nici după aceea la gravitatea amprentei pe care o va lăsa păcatul în sufletul ei.

Cert este că Sfânta Cruce a fost cea care a atras-o, a îndreptat-o şi a călăuzit-o după aceea -cum spuneam la început- până la hotarul sfinţeniei.

Nu cu mult timp înainte s-a citit şi Evanghelia Fiului Risipitor în care tot un tânăr neexperimentat pleacă din braţele dragostei tatălui şi ajunge „în ţară îndepărtată”, „în iadul personal” şi se întoarce abia când gustă din „roşcovele” păcatului cele mai de jos ale căderii firii umane. Se observă că în ambele cazuri întoarcerea deplină apare cand sufletul uman gustă „drojdia” paharului oferit de „duhul lumii”. Apare întrebarea: de ce aceasta? Adică trebuie ca omul să ajungă la Dumnezeu doar după ce mai întâi gustă din păcat, dupa ce îl experimentează în tot adâncul lui şi când nu mai vede nici o scăpare? Nu! În pildă se prezinta o stare de fapt, o situaţie la care Dumnezeu găseşte soluţie- pocăinţa. Tot în pilda Fiului Risipitor îl găsim şi pe celălalt tânăr, pe fratele care nu a gustat din păcatele simţitoare. Însă, dacă suntem atenţi şi acesta are o cruce personală, o cruce pe care trebuie să o poarte ca să scape de –cum le numesc Sfinţii Părinţi- „păcatele fine”: invidia, ţinerea de minte a răului, răzbunarea şi celelalte. Aici parcă am fi şi noi tentaţi să-l „acuzăm” pe tatăl că a junghiat viţelul cel îngrăşat păstrat pentru situații cu totul speciale, a făcut ospăţ şi s-a bucurat parcă mai mult de întoarcerea celui căzut şi rătăcit, decât de cel care nu a făcut păcate aşa mari. La prima vedere aşa par lucrurile însă, doar cine este părinte poate să înţeleagă că deşi pe toţi copiii tăi îi iubeşti la fel, totuşi cel aflat în boală primeşte cele mai bune medicamente, atat cele medicamentoase propriu-zise, cât şi pe cele spirituale, adică o afecţiune şi o atenţie mai mare. De asemenea, dacă boala presupune riscuri, cu cât ele sunt mai mari, cu atât bucuria pe care o simte un părinte este mai mare când copilul îşi revine.

Să alegem oare calea păcatului cu bună ştiinţă, ştiind că Dumnezeu oricum este bun şi ne va oferi calea de întoarcere, şi astfel avem şi plăcerea păcatului şi pe cea a dragostei lui Dumnezeu?

Nu cred că asta ar fi pe placul lui Dumnezeu pentru că logica umana şi experienţa ne spun că nimeni nu se duce singur să contacteze un virus doar ca să obţină dragoste din partea celuilalt, iar dacă totuşi cineva face aceasta, işi asumă nişte riscuri mari.

Ce se întâmplă de fapt? Atât cuvintele Mântuitorului cât şi starea de fapt a lucrurilor în ceea ce priveşte viaţa Mariei Egipteanca ne arată că tânărul are la dispoziţie să aleagă „binele sau răul” (Deut. 30,15). Practic „cartea de instrucțiuni”, „scrisoarea lui Dumnezeu către om” , Biblia oferă în primul rând calea „soft”, „omologată” pentru mântuire, adică ascultarea și trăirea în voia lui Dumnezeu, dar oferă și „kit-ul de reparație”. În cazul de faţă, referindu-ne cu precădere la păcatul desfrânării, care este cu mult mai prezent în cotidian, tânărul poate să aleagă calea mai simplă a ascultării de Dumnezeu şi a curăţiei, luptându-se totuşi cu anumite slăbiciuni ale firii şi lucrând prin rugăciune şi răbdare la mântuirea personală sau poate să încalce voia lui Dumnezeu şi să aleagă să guste din plăcerile senzuale ale trupului, caz în care lupta este mai puternică pentru biruirea patimilor, riscurile sunt mai mari, iar nevoinţa pusă de Dumnezeu ca leac şi medicament, mai aspră.

Să nu uităm că Sfânta Maria Egipteanca s-a nevoit în pustie 47 ani luptându-se cu păcatul desfrânării, cu foarte puţină apă şi mâncare, cu răbdarea frigului şi a căldurii extreme, ajungând astfel la sfinţenie, dar au fost şi nenumărate femei cuvioase care au ajuns la aceeaşi ţintă prin viaţa curată şi plăcută lui Dumnezeu.

Astăzi, când tentaţiile sunt aşa de mari, sfinţenia pare şi mai greu de atins, deşi totuşi nu imposibil.

Pr. Mihai Marian Macuc

A.T.O.R Botoșani