Cu dar de la Dumnezeu: tainic, cuvântul (oare chiar s-a scris tot, s-a zis tot?)

Cele mai de jos le-am scris în urma unor nelinişti ale mele în legătură cu faptul de a scrie. La întrebarea unui prieten “La ce bun să mai scrii, doar s-a scris tot?”, mi-am adus aminte de fatalismul cu care m-a lovit şi pe mine cândva această întrebare, mai ales că mă aflam într-o perioadă când nu-mi imaginam a-mi câştiga existenţa altfel decât prin a scrie. La ce să încerc să mai scriu când s-a scris deja tot ce se putea scrie? La gândul acesta chiar am căzut în deznădejde. De ce? Că nu-L chemam alăturea pe Dumnezeu de mine, că voiam să fac eu, să mă descurc eu. Suntem atât de încurcaţi în păcate că noi singuri nu ne putem descurca ci numai cu ajutorul Lui Dumnezeu. Aşa că să-i cerem ajutorul şi El ni-L va da după neştiutele şi înţeleptele Lui judecăţi şi să aşteptăm cuvintele Sale din gura oricui, chiar şi din gura unui păcătos! Nu te limita să citeşti doar Sfinţii Părinţi – citeşte-i în primul rând pe ei şi vieţile tuturor Sfinţilor, dar uită-te şi în jurul tău: sunt şi acum monahi şi monahii sau chiar mireni care scriu pentru sufletul tău şi pentru dreapta credinţă. Nu te lasa înşelat de ideea că s-a scris tot ce era să se scrie sau că nu mai poate fi spus nimic, că s-a spus tot ce era de spus – acest fapt nici măcar nu contează. Orice s-a scris trebuie repetat, iar Dumnezeu în mila Lui a pus în toate timpurile şi vremurile oameni care să-i mărturiseasca cuvântul şi voia şi care să ne îndrume. Prin ei ne îndrumă Dumnezeu! Dumnezeu e Viaţa Întreagă şi e mai viu decat viaţa, de aceea în fiecare veac vor fi oameni care Îl vor mărturisi, că Lui Îi e dor de noi toţi, nu numai de cei din perioada Sfinţilor Părinţi. Scrierile acelora e piatră de temelie ridicată pe Cuvântul lui Dumnezeu Iisus Hristos – Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru – cuvânt care dăinuie prin Evangheliile apostolilor Săi. De acolo trebuie să plecăm, aceea ce trebuie să respectăm cu sfinţenie: Evanghelia Lui. Cărţile dăinuiesc prin vreme, dar omul are nevoie şi de exemple vii, trăite, de oameni care trăiesc în Cuvântul şi Legea lui Dumnezeu, de oameni pe care să îi vadă şi să îi simtă, de oameni de la care să ceară sfătuire, şi nu numai de scrierile lor. Că Dumnezeu se simte, se trăieşte, nu se citeşte! Citesc adică – de exemplu din “Dogmatica” Sfântului Damaschin, dar mă sfătuiesc – de exemplu – şi cu monahul în viaţă Arsenie Papacioc sau maica Siluana, cu toate că şi ei scriu, dar la ei mă pot duce să le cer sfat – la fel cum alţii au fost la ieromonahul Cleopa sau Arsenie Boca sau Teofil Paraianu şi câti alţii, părinţi duhovnici – la ei pot să Îl văd chiar acum, în faţa mea Darul lui Dumnezeu pentru oameni. Mă duc să Îl văd pe Dumnezeu Viu, care trăieşte şi se întrevede în acel oameni Dăruiţi, Dumnezeu despre care am citit şi în cărţi. De aceea mă duc si la Biserică, să mă întâlnesc cu El. De aceea mă şi rog, ca să vorbesc cu El.

La ce mai contează atunci dacă s-a spus sau dacă s-a scris ori nu tot ce era de spus sau de scris? Şi oricum nu e adevărat că s-a făcut aceasta: poate că omul nu mai are ce să spună, dar Dumnezeu nu se termină niciodată şi El tot timpul ne vorbeşte! Aşa că înţelege! Dumnezeu nu ne lasă, ne iubeşte şi pentru fiecare timp trimite în unii aleşi ai Lui cuvintele şi voia Lui cea smerită. De aceea nu crede că se scrie degeaba, e o ispită care te-ar putea duce la dispreţ sau chiar deznădejde. Adu-ţi aminte ca să te pocăieşti şi ca să faci voia lui Dumnezeu nu e niciodată de-ajuns! S-a scris atunci, se scrie şi acum că lumea-i o clipă şi trăieşte numai în prezent; s-a scris atunci, se scrie şi acum ca dar de la Dumnezeu pentru oameni, Care ne înfăţisează tot timpul spre aducere aminte exemple vii de smerenie şi ascultare, cu toate ca Exemplul nostru trebuie să fie Domnul Iisus Hristos.

S-a scris, se scrie şi se va scrie ca să-ţi aduci aminte de El că nu te-a părăsit şi că te iubeşte şi speră să Îl auzi. Aşa cum noi Îl căutăm pe El, El şi mai tare ne caută pe noi; aşa cum noi dorim ca El să ne audă, mai tare işi doreşte El să Îl auzim noi şi aşa cum ne întristăm şi ne doare inima când suntem departe de El şi ni se pare nouă ca El nu ne-aude, să ştii tu omule că El mai tare suferă decât suferi tu când tu nu Îl auzi pe El; că de-ai simţi suferinta Tatălui nostru când tu Îl respingi sau nu-L auzi sau te prefaci că nu-L auzi, de ai simţi tu durerea Tatălui nostru când tu faci asta – pe dată ai muri de suferinţă, pe loc ai muri, strâmbat şi schimonosit de atâta durere! De aceea să ştii că Dumnezeu tot timpul Îşi trimite Harul în cei care chiar Îl iubesc şi îşi doresc în toate să facă numai voia Lui, să spună mai departe cuvintele Lui – care sunt mai presus de a fi vechi sau noi – şi să adune suflete pierdute: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24, 35)

(Copilul cel bolnav de păcate)