Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii …

Am auzit cu siguranţă la Taina Sfintei Cununii, următoarele cuvinte rostite de preot:

,,Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Unirea a doi tineri e ca o cunună de mărire şi de cinste. Aceste virtuţi, prin intensitatea si prin puterea lor, pătrund în chip tainic în sufletele mirilor, lăsând acolo un sentiment adânc, mirific , de o profunzime cu totul spirituală.  Însă, mă întreb dacă aceste cuvinte fac referire doar la miri sau şi la noi înşine. Oare nu toţi avem cinste? Oare mărirea nu fiecare dintre noi o purtăm?  Greu de răspuns … Foarte dureros este faptul că omul şi-a pierdut cinstea prin păcat. La fel şi mărirea, care nu semnifică altceva decât multimea  darurilor primite de la Dumnezeu. Această mărire, dăruită de El, noi am pierdut-o prin nerecunoştinţă, prin nemulţumire. Căci mărirea nu se rezumă la darurile lumeşti ci la cele duhovniceşti. Iar pe acestea nu le putem ţine. Nu putem renunţa la ceva lumesc pentru Hristos. Să-i spui unui tânăr contemporan să renunţe la parfumul preferat,  la pachetul de ţigări şi la sticla de băutură, ar fi cu totul ceva penibil; o aberaţie:

,, Cum să renunţ eu la asta? Cu ce rămân în schimb?”

De fiecare dată încercăm să schimbăm persoanele din jurul nostru. Nu reuşim tocmai pentru că nu de schimbare avem nevoie, ci de o deschidere a inimii. Să ne rugăm ca oamenii să îşi deschidă  inima ca Hristos să între în ea cu iubirea Sa smerită. Această putere de a iubi, de a ierta, de a birui răul este adevărata iubire smerită.  De aceasta avem nevoie. Unui tânăr, noi care mergem la Biserică, i-am putea spune multe lucruri despre Dumnezeu, dar oare noi – care ne trezim de fiecare dată „marii teologi ai lumii” , oare chiar iL  cunoaştem pe Dumnezeu îndeajuns încât să vorbim despre El? Chiar suntem noi în măsură să mustrăm un tânăr pentru faptul că nu vine la Biserică? Mustrându-l, certându-l, judecându-l, îi luăm toate şansele de mântuire. Îl aducem astfel  într-un tărâm al întunericului, împotmolindu-l cu diferite polologhii care nu-şi au sensul. În schimb, Hristos nu vrea să piardă pe niciunul dintre noi; ne înmulţeşte şansele de mântuire ; ne încununează cu mărire şi cu cinste la fiecare chemare a Sa. Căci Domnul Hristos nu ne forţează chemându-ne; cum nu poţi forţa pe cineva să te iubească aşa nici Mântuitorul nu ne forţează să răspundem la chemarea Sa.

Mă întreb totuşi dacă vom putea fi vreodată încununaţi cu mărire si cu cinste… Dacă vom putea să păstrăm mărirea, să păstrăm cinstea îndepartandu-ne de păcat. Este foarte greu fiindcă trăim doar biologic, fără nici un orizont duhovnicesc. Creştinismul este singurul factor realist din această lume „biologică”  creată de noi înşine. Pentru mulţi dintre noi ,,mărirea” se rezumă doar la avuţia si  popularitatea dobândite în această viaţă. Bunuri si popularitate care nu sunt altceva decât iluzii trecătoare, vremelnice…

,, Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea; cinstea lor au schimbat-o în ruşine ( Osea 4:7)” Pentru mulţi dintre noi cinstea se rezumă la slavă deşartă, la mândrie, la iubire de sine, la cu totul altceva numai la cinstea cea Dumnezeiască nu. De ce spun Dumnezeiască? Pentru că  mărirea noastră este legată atât pe pământ cât şi în ceruri, de cinste şi invers. Nu există mărire fără cinste şi nici cinste fără mărire. ,,Care este neamul vrednic de cinste? Neamul omenesc. Care este neamul fără de cinste? Neamul care nu ţine poruncile.” (Isus capitolul 7)

Să căutăm aşadar cununa măririi şi a cinstei dăruite de Domnul. Nu doar în faţa Sfântului Altar ne vom încununa, ci şi în această viaţă prin lumina faptelor bune. Să nu umblăm ca nişte amăgitori, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă “ ci întru toate cu cinste să trăim. Să zicem: Mărire pentru Cel ce ne încununează cu mărirea, Cinste Celui ne ce încununează cu cinstea cea veşnică şi netrecătoare! Amin.

(Georgiana)