Cultura Bisericii este temeiul literaturii europene

Deunăzi, un copil îmi spunea ingenuu că nu mai intâlneşti în ziva de astăzi sfinţi. Am devenit brusc atent şi am spus: “De ce crezi asta?”. Mi-a răspuns simplu: “Sfinţii au trăit demult:”Uite”, i-am zis, „chiar în oraşul nostru sunt trei sfinţi pe care îi cunosc bine. Pe doi dintre ei i-am prins în viaţă. Ce zici de asta?”„Eu pot să zic doar că în clasa mea nimeni nu e interesat de sfinţi. Mai mult de monstruleţi. Dar tu nu vrei să mă asculţi ce spun…”

Am tăcut. Mergeam alături de acest copil şi mă rugam să-mi dea Domnul cuvânt de răspuns. ”Uite, este o carte despre un pescăruş pe care-l cheamă Jonathan Livingston (1). EI trăia doar pentru a zbura din ce în ce mai sus, în timp ce alţi pescăruşi işi foloseau zborul doar pentru a-şi găsi hrana zilnică.”

„Si ce s-a întâmplat cu el?”

„Consiliul pescăruşilor l-a exilat tocmai pe Stâncile Îndepărtate, pentru că ceea ce-şi dorea el a fost socotit drept nesăbuinţă”. Copilul m-a privit mirat. “Din cauză că înălţimea la care zbura îl făcea nevăzut ochilor pescăruşilor obişnuiţi, mulţi au început să vorbească despre el ca despre o legendă, ca despre un mit”. Copilul avea un zâmbet în colţul gurii. Înţelesese.

Întocmai pescăruşului Jonathan Livingston, idealul sfinţeniei a fost îndepărtat din literatură. Însăşi cultura Bisericii a fost exilată pe „Stâncile indepărtate”, iar accepţia literaturii în aceste prime decenii ale secolului al XXI-lea poartă amprenta zborului la joasă înălţime, un zbor mediocru. Dar oare de când au pătruns „monstruleţii” în literatură? După „Jurământul de la Strasbourg” (842), care reprezintă actul naşterii limbii franceze, primele scrieri sunt vieţi ale sfinţilor: „Cantica Sfintei Eulalia” (881), „insemnări pentru o omilie despre Ionă” (cca. 1000), poemul „Patimile” şi „Viaţa Sfântului Leger” (950-1000), „Viaţa Sfintei Fides” şi „Viaţa lui Boethius” (1000-1050), „Viaţa Sfântului Alexie” (1040). Această literatură franceză timpurie, de factură populară, reprezenta cadrul cultural favorabil unor creatori exponenţiali pentru cultura Bisericii. Totuşi, istoria literaturii franceze s-a scris altfel.

Primul prozator francez este Chretien de Troyes (1135-1190), autor al romanelor „Erec şi Enide”, „Yvain”, „Lancelot” şi „Perceval”. Eroii familiari ai acestor scrieri sunt regele celt Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde. Toate creaţiile artistice ulterioare cuprinse în ciclul Graalului sau istoriile cu vrăjitorul Merlin sunt cuprinse in nuce în romanele lui Chretien de Troyes, ce au cunoscut o mare răspândire în Europa prin traducerile care s-au făcut. Înrâurirea acestui model literar asupra unor scriitori precum Wolfram von Eschenbach (1160-1220), Thomas Malory (1405-1471), Edmund Spenser (1552-1599) , Alfred Tennyson (1809-1892) sau Julien Gracq (1910-2007) este incontestabilă. Referitor la poezia franceză, apare într-un climat cultural dominat de creaţiile trubadurilor, interpretate în această perioadă. (seco-lele XI-XIII) cu acompaniament muzical în faţa nobililor. În mod straniu, această poezie se întemeiază pe sentimentele de iubire pentru o femeie de rang înalt, obligatoriu că-sătorită, ce va rămâne inaccesibilă. Acesteia se consacră un adevărat cult. Printre cei mai însemnaţi creatori de lirică de curte se numără Jaufre Rudel (1113-1170) şi Bernard de Ventadour (1125-1200). Mai târziu, lirica trubadurilor se va reflecta în versurile poetului italian Francesco Petrarca (1304-1374), dar şi în cele ale poetului român Costache Conachi (1777-1849). Evident, e destul de interesant să urmărim influenţele acestor creaţii în literatura europeană (şi mai ales la noi), pentru că tipologiile literare trec adeseori în viaţă reală (sau/şi invers) şi o redefinesc, dar acesta este un subiect cu totul aparte.

Mai important mi se pare acum să lămurim obârşia literaturii franceze. Deşi tradiţia Bisericii nu este absentă, totuşi, după trecerea primului mileniu, lucrurile încep să dobândească o altă configuraţie. Despre ce este vorba? Mai degrabă de un abandon al culturii Bisericii. Nu se ştie când, cu exactitate, idealul sfinţeniei nu a mai reprezentat ceva captivant, demn de cuprins în scrierile literaturii. Un alt ideal îşi arogă acest drept. Cavalerul devine reprezentarea ideală a literaturii franceze, începând de la „Cântecul lui Roland” (care datează cam de pe la anul 1100) şi continuând cu romanele lui Chretien de Troyes. În planul literaturii se produce o mutaţie a valorilor. Personajele însele se reunesc într-un epos care desfăşoară teme precum gloria lumească, iubirea străină (desfrânată) — aşa cum se arată a fi şi în celebra operă „Tristan şi Isolda” (1190) misterul Graalului (vasul sfânt — în care se crede că e strâns sângele lui lisus — ce conferă nemurire şi tinereţe veşnică celui care-l priveşte) de inspiraţie ocultă etc.

„Idealul, atât în literatură, cât si în viața reală, este dobândirea sfinţeniei”

Dar să revenim la inceputurile literaturii române. Privind acum, de la cinci secole distanţă, un domnitor sfânt e departe de-a fi idealul societăţii în care trăim. El nu mai apare nici în viaţa reală, nici în literatură. Dar atunci exista. Un domnitor sfânt şi cărturar: Neagoe Basarab. Mai târziu, în epoca Sfântului Antim, avem un domnitor martir: Sfântul Constantin Brâncoveanu. Prin urmare, fie că e vorba de literatură, fie de societatea reală, idealul, aşa cum ni-l transmite Sfântul Neagoe Basarab în „Invăţături”, este dobândirea sfinţeniei, indiferent de dregătoria pe care o are fiecare. Un domnitor adevărat nu poate fi decât sfânt, aşa înţelege Theodosie, fiul său, şi odată cu el, şi noi.

Eroismul, la nivelul cel mai inalt, este mucenicie. Iar familia este chip al Bisericii. Împotriva acestui ideal s-a dat şi se dă în continuare o aprigă luptă. De unde inverşunarea aceasta? Nu mă refer acum decât la literatură, deşi implicaţiile ei în viaţa noastră sunt substanţiale. Poezia engleză, de pildă, ni se aseamănă într-o mare măsură. Primul poet englez este un sfânt. Caedmon de Whitby ( † 680) — un analfabet, îngrijitor de vite la Mănăstirea Whitby — are o descoperire de la Dumnezeu în urma căreia incepe să cânte în stihuri „Începutul făpturilor create”. Din „Imnul lui Caedmon” se mai păstrează astăzi o singură poezie, alcătuită din nouă versuri, care este şi cel mai vechi text în limba engleză. Un alt poet englez este Cynewulf (750-825), episcop de Winchester, care se distinge prin nota personală a liricii sale în poeme precum „Christ”, „Soarta Apostolilor”„,Andrei”, „Iuliana” şi „Elena”.

Uimitor este şi faptul că „părintele învăţământului englez” (după cum l-a numit Burke) şi al prozei engleze este un sfânt cărturar. Sfântul Beda (672-735) şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în Mănăstirea Wearmouth, ca apoi să se retragă la Mănăstirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Jarrow. Domnul a rânduit ca el să scrie 45 de cărţi, fiind şi un distins profesor de greacă, latină. şi ebraică. Munca sa nu este deloc una obişnuită. Asimilând cunoştinţe din vaste domenii (istorie, teologie, gramatică, muzică, fizică, matematică, astronomie, retorică, versificaţie, meteorologie), Sfântul Beda va rămâne în istoria literaturii engleze ca unul dintre cei mai subtili cărturari. Prin cunoscuta sa lucrare, „Istoria bisericească a poporului englez”, Sfântul devine „părintele istoriei engleze”. Foarte preocupat de izvoare, citează frecvent atunci când contextul o impune (notele de subsol sunt creaţia sa). Este demn de luat aminte faptul că trecerea lui la Domnul s-a fâcut în chip minunat. Lucrând la traducerea în anglo-saxonă a Evangheliei de la Ioan, Sfântul Işi dă duhul după ce traduce ultima propoziţie (2).

Acest cărturar sfânt, care obişnuia să se numească pe sine historicus verax („istoric al adevărului”), se ruga Domnului: „Te rog, Iisuse al meu, Care mi-ai dat harul să mă adăp cu nespusă bucurie din cuvântul înţelepciunii Tale, ajută-mă cu mila Ta ca, într-o zi, să ajung la Tine, Izvorule al înţelepciunii, şi să privesc cu nesaţ Faţa Ta”(3).

Pierderea tradiţiei isihaste

Cultura Bisericii, aşadar, este temeiul literaturii europene. Am propus câteva minime referinţe, necesare pentru orientarea către obârşiile literaturii din Europa. Istoricul literaturii franceze, V.- L. Saulnier, se întreba dacă nu cumva întreaga literatură franceză nu s-a născut din vieţile sfinţilor, mai ales că, în anul 1000, existenţa unei literaturi profane este nedemonstrată (4). Totuşi, se impun nişte precizări. Am spus că, în literatura franceză, ia amploare romanul cavaleresc. Iniţial, virtutea supremă a cavalerului era loialitatea faţă de seniorul său, nepunând mai prejos iubirea de săraci şi apărarea Bisericii (aşa cum se Intâmplă în „Cântecul lui Roland”). Mai apoi, vor prevala ambiţiile materiale, ca şi intrigile (după cum o reflectă istoria cruciadelor), care vor trece în literatură. Începutul literaturii germane stă tot sub semnul faptelor eroice ale cavalerilor. „Cântecul Nibelungilor” şi „Cântecul Gudrunei” sunt primele creaţii literare în limba germană ale căror autori sunt necunoscuţi. Forma definitivă a acestor mari poeme se fixează în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, în epoca feudală. Nu voi intra în amănunte. Îl voi aminti doar pe Wolfram von Eschenbach (1160-1220), scriitorul cavaler care va introduce în opera sa „Parzival.”, scrisă între 1200 şi 1210, numeroase elemente ermetice legate de simbolistica ocultă a Graalului şi a cavalerilor templieri.

Astfel, literatura europeană se desprinde de cultura sfinţitoare a Bisericii şi îmbrăţişează o mitologie care devine tradiţie. Cum se întâmplă aceasta? Pentru a lămuri acest fenomen al mitologizării, se cade să amintesc un eveniment istoric cu adevărat fundamental pentru evoluţia literaturii europene: renaşterea carolingiană (750-850). Încă din secolul al V-lea începe invazia, care avea să se prelungească foarte mult (până în secolul X), a triburilor nordice ale barbarilor franci. Cultura acestora, diferită de cea a Bisericii Una, a înstrăinat Europa apuseană de cea răsăriteană. Problematica este complexă (5), dar mă opresc asupra esenţei. Alienarea s-a manifestat, în forma ei tragică, prin pierderea tradiţiei isihaste. Înţelegerea vieţii, a Bisericii, a harului, a lui Dumnezeu însuşi a devenit o înţelegere juridică pustiitoare. Din această perspectivă scolastică, impusă de cultura francilor germani, s-a născut tradiţia literaturii care substituie idealul sfinţeniei cu cel al cavalerismului şi al gloriei lumeşti. Numai aşa se explică faptul că, în Anglia, literatura Işi are obârşia în cultura sfinţitoare a Bisericii Una, deoarece Sfântul Caedmon de Whitby şi Sfântul Beda işi scriu operele în secolul al VII-lea, respectiv până la jumătatea secolului al VIII-lea.

În Europa postcarolingiană, literatura se va scrie diferit. Deja am observat că literatura germană adoptă această tradiţie a mitologiei Graalului (şi a erotismului curtenesc). Mai târziu, în Renaştere, se va putea observa acuta dorinţă a unor învăţaţi şi scriitori de-a umple acest gol cosmic lăsat de pierderea tradiţiei îndumnezeirii, prin orientarea către iudaism. Ce altceva căutau cavalerii medievali din literatura mai sus-amintită, decât ceea ce nu mai găseau în „bisericile” Apusului: a-L cunoaşte pe Domnul în Duhul Sfânt?… Modelul cultural al Bisericii Una este omul îndumnezeit, iar absenţa acestui model în Europa apuseană a determinat orientarea către alte „căi”, deşi Hristos este singura cale cf. 1oan 14:6.

În literatura italiană, prima creaţie poetică este „Cântecul făpturilor zidite”, scrisă în jurul anului 1224 de Francisc de Assisi. insă nu o putem cuprinde în cultura Bisericii Una — o cultură a îndumnezeirii. Europa apuseană îşi făureşte propria tradiţie, încă din perioada carolingiană, o tradiţie-surogat, ce nu se mai raportează la cultura vindecării de patimi (poate doar la o cultură moralistă) (6).

Aşadar, cultura terapeutică a sfinţeniei se pierde în literatura Europei occidentale, fiind înlocuită de cultura cuvântului uzurpator, plin de sine, pătimaş, egoist şi răzbunător. Începând cu secolul al XIX-lea, treptat, literatura română se revendică de la această cultură-surogat, printr-un import masiv de modele ale literaturii franceze. Mergând pe acest fir, pătrundem adânc, până la rădăcina înţelegerii obârşiilor literaturilor occidentale, dar şi a rupturii literaturii, în general, de cultura tămăduitoare a Bisericii. Literatura are nevoie de răscumpărare. Eu cred că şi cunoaşterea istoriei sale este răscumpărare. Se poate face şi mai mult. Putem să ne rugăm, putem să scriem, putem să îndrumă m. Dar toate acestea pornesc de la cunoaştere. În acest scop, am abordat problematica începuturilor literaturii române, fiindcă literatura în sine este un domeniu de luptă, și avem nevoie de confirmări pentru a susţine efortul care uneori se dovedeşte a fi teribil. Aceste confirmări sunt operele Sfinţilor cărturari, iar cultura cuvântului scris este cultura sfinţitoare a Bisericii.

(Sergiu Ciocârlan)

Vă recomandăm cu drag cartea domnului Sergiu Ciocârlan: „Literatura în lumina Ortodoxiei” apărută sub egida Editurii Renașterea și a Editurii Areopag cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului. 

Note:

1. Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingston (Ed. Humanitas Fiction, 2014).
2. De altfel, traducerea sa a Bibliei în anglo-saxonă (o traducere elaborată, în care se foloseşte de mai multe izvoare) va fi folosită de romano-catolici până în 1966.
3. Cf. Leon D. Levicchi, Istoria litemmrii engleze şi americane, vol. I (Ed. ALL Educational, 1998), pp. 37-38.
4. V.-L. Saulnier, Literatura ftance7.4, (Ed. Albacros, 1973), pp. 38-39.
5. Perspectiva lansată de Părintele Ioannis Romanidis mi se pare fundamentală pentru înțelegerea literarurii occidentale actuale, care a incetat să mai fie parte a culturii terapeutice a Bisericii celei Una. În acest sens, recomand Preot prof. univ. dr. Ioannis Romanides, Teologia patristică (Ed. Metafraze, 2012), pp. 118-124. O abordare detaliată despre francocrație găsim la John S. Romanides: Franks, Romans, Feudalism and Doctrine• An Interplay between Theology and Society, (Patriarch Athenagoras Memorial Lectures), Holy Cross Orthodox Press, 1981. Vezi la romanity. org/htm/rom.03.en.franks_romans_feudalism_ans_doctrine.01.htm; Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului, Vechea şi Noua Romă; de la tradiţia ortodoxă la tradițiile Apusului (Ed. Doxologia, 2016); Gheorghios Metallinos, „Formarea răsăriitului şi Apusului şi Europa unită”, în Parohia — Hristos in mijlocul nostru (Ed. Deisis, 2004), pp. 161-191.
6. Înţelegerea greşită a noțiunii de sfințenie (care nu este nici umanistă, nici moralistă, ci teologică) are o destul de largă răspândire azi în spapul cultural ortodox. Vezi Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după invățăturile prin viu grai ale Părintelui loannis Romanidis, vol. I (Ed. Doxologia, 2014), p. 278: „Există azi concepţia că, dacă-i cineva om bun, respectă legea şi celelalte, atunci automat este şi bun creştin, candidat la sfințenie. (…) În teologia patristică există însă un alt punct de vedere. Cel care s-a tămăduit, acela este sfânt. Pentru că Sfânt inseamnă, în tradiţia patristică, un om tămăduit, şi nimic mai mult; înseamnă cel care a trecut prin curățire şi a ajuns la luminare, şi de la luminare a trecut la îndumnezeire”.