Cultura noastră este un cult al tinereții. Bâtrânii, bătrânețea și trecutul trebuie uitate, curățate și înlocuite
Un tânăr îşi imaginează că greşelile pe care le face sunt, cu mai mult efort, lucruri pe care le va corecta. Un bătrân ştie mai bine. Greșelile pot fi o sursă de smerenie sau o sursă de regret dureros. E de preferat să fie mai degrabă o sursă de smerenie. Mă întreb dacă acest lucru este motivul pentru care viaţa duhovnicească nu este populată de tineri înţelepţi. Dacă eşti tânăr şi sfânt, eşti probabil un martir. Tradiţia preţuieşte bătrânii şi nu doar pe bătrânii purtători de duh care populează admiraţia uimitoare a celor ce vor să devină sfinți. Tradiţia preţuieşte bătrânii.
Săptămâna trecută am stat la masă într-un azil, înconjurat de bătrâni în scaun cu rotile. Enoriaşa pe care venisem s-o vizitez era prinsă într-un joc de bingo. Am decis să mă alătur ei. Ceea ce părea punctul culminant al zilei, o activitate specială pentru locuitorii casei, părea un pic obositoare pentru mine. Se strigau numerele şi frecvent trebuiau să fie repetate de câteva ori. Am încercat să comport ca unul dintre ei, pentru ca jocul de bingo să fie maxima bucurie a după-amiezii mele. Am pierdut şi am fost puţin dezamăgit.
O întrebare a fost pusă în ultimele comentarii despre pacienţii cu Alzheimer. Să devii victima demenţei este desigur un gând înfricoşător. Dar cred că mulţi dintre tineri trebuie doar să ia în considerare doar realitatea simplă a îmbătrânirii.
Enoriaşa mea de la casa de bătrâni este o femeie interesantă. O împărtăşesc în fiecare săptămână. E mereu veselă. Cu câţiva ani în urmă, s-a împrietenit cu un domn evreu la azil şi, prin prietenia lor, l-a adus la Hristos. L-am botezat la azil şi de câţiva ani îl împărtăşeam împreună cu ea. El a adormit anul trecut şi mi-e dor de el.
Există puţine probleme morale însemnate în rutina unui azil. A fi bun şi răbdător cu oamenii din jurul tău ar părea a fi cea mai mare problemă. Am observat în vizitele mele nişte oameni care nu numai că sunt nefericiţi, ci nefericirea lor o împărtăşesc si cu alţii. Este o situaţie foarte dificilă.
Există un cântec al lui Paul Simon pe albumul sau Bookends:
Prieteni vechi. Prieteni vechi.
S-au aşezat pe banca din parc ca nişte cărţi …
… Cât de ciudat este să am 70 de ani.
Râd acum. Când am auzit acest cântec la 20 de ani, vârsta de 70 de ani părea atât de îndepărtată şi de dureroasă. Acum mai sunt doar 7 ani şi nu-i simt mai departe de ziua de mâine. Ce o să fac pe banca mea din parc?
Asemenea întrebări par a fi destul de departe de tineri, dar numai pentru că nu sunt bătrâni. Din ce constă viaţă spirituală? Cu câţiva ani în urmă, am scris o serie de articole care pun în dubiu noţiunea de „progres moral”. Am avut intenția să fie reflecţiile unui om mai în vârstă (eu), dar şi o critică teologică a unor modernisme care au găsit un cuib ciudat în gândurile noastre. Cultură noastră este un cult al tinereții. Tot ceea ce este tânăr este sărbătorit că fiind bun şi normal. Cuvintele „proaspăt”, „nou”, „interesant”, „energic” sunt încărcate cu valori pozitive. Văd că bătrânii arată ca nişte proşti când adopta moda şi noţiunile nepoţilor lor.
Cultura noastră îşi imaginează că progresul este medicament pentru toate lucrurile. Trecutul trebuie uitat, curăţat şi înlocuit. Aceeaşi imagine a găsit o modalitate de a se însuşi şi în mentalitatea noastră teologică. Am scris că nu există un progresul moral. N-am vrut să neg că țintim spre Dumnezeu şi către îndumnezeire. Sfântul Pavel însuşi a vorbit despre „uitarea celor ce sunt în urmă…” (Flp. 3, 14). Intenţia mea a fost să curăț progresul nostru duhovnicesc de ipotezele progresului secular. Noi nu construim nimic în viaţă noastră spirituală, pentru că nimic nu este static. Nu stabilim un lucru şi apoi ne mutăm la următorul. În acest fel, nimic din viaţă spirituală nu este „trecut”; totul devine prezent.
Dacă vizitaţi un loc ca Muntele Athos, observaţi nu doar prezenţa bătrânilor, ci şi un mod de viaţă care arată vechi, chiar şi atunci când rolurile sunt ocupate de tineri. Tinerii învaţă să trăiască ca şi cum ar fi bătrâni. Călugării tineri petrec timp în „casa osemintelor”, locul unde s-au stivuit oasele predecesorilor lui. Gândul la moarte este ocupaţia zilnică a unui bătrân.
Bătrânii încep să vadă imaginea atot-prezentă a morţii mai puţin că o ameninţare şi mai mult ca o lentilă foarte clară. Cu scurtarea timpului apare o măsură mai precisă a ceea ce este cu adevărat valoros. Cea mai recentă modă pare irelevantă. Relaţiile devin din ce în ce mai importante. Întrebarea despre Dumnezeu se întrevede peste tot.
Adevăratul progres moral / spiritual ar trebui măsurat mai mult de către doamnele de la azil. Doar într-un astfel de cadru de a-ți trăi viața, fiecare cetățean, indiferent de fundalul religios, este forțat să trăiască într-o așezare mai degrabă mănăstirească. Viaţă nu este a ta. Rutina devine astfel ore de rugăciune. Totul se concentrează în prezent sau, cel mult, se îndreaptă spre un prezent veşnic.
În vizitele mele săptămânale, adresez întrebările obişnuite: „Cum a fost săptămâna ta? S-a schimbat ceva?” În majoritatea timpului nu este nimic de raportat. Le împărtăşesc câte ceva din ce ştiu din parohie. Arăt imagini de pe telefonul meu. Dar intrăm în sublim când începem rugăciunile noastre şi ne împărtăşim împreună cuTrupul şi Sângele lui Hristos.
Sfântul Serafim a spus: „Dobândiți Duhul Păcii şi mii de suflete din jurul vostru se vor mântui.” Mă gândesc la acest lucru fiind în azilul de bătrâni. Mă gândesc la prietena mea care a avut destul acel Duh de pace pentru a îndrepta un bătrân spre apele Botezului. Virtuţile din acel loc sunt în primul rând chestiuni de bunătate şi răbdare.
Merită să ne amintim că, pe măsură ce „înaintăm” în vieţile noastre duhovnicești, sfârşitul acestei „afaceri” arată ca un bătrân sau o bătrână. Cu un an sau ceva în urmă, am cumpărat câteva bănci de parc pentru parohia mea. Banca mea preferată mea este aşezată în faţă intrării şi are priveliștea către o parcare a unei afaceri vecine. A devenit un loc în care îmi place să stau şi să-mi fac rugăciunile cu metanierul. Acolo pot să dobândesc Duhul păcii şi să salvez mii. Nu am încă 70 de ani, dar mă rog să ajung la această vârstă şi să mă așez pe banca mea cu bunătate şi răbdare până când jocul va fi terminat. Bingo.
Pr. Stephen Freeman
Sursa: Glory to God for all things – Old Friends
Traducere: Luiza Vărzaru
Carol
mai 27, 2017 @ 10:39 am
Doamne ajuta fratilor !
De doi ani de zile, cu intrerupere, lucrez in Germania in azile de batrani ca asistent medical, aici insa cu mult mai multe atributii. Am batut de mult recordurile, sunt la al 6-lea loc de munca in 2 ani, si foarte posibil sa mai urmeze.
Am lucrat in preajma Hanover, in Hamburg, in Bremen, Koln, actual Cham, in zona Munchen, si am vazut multe orase. Am reusit sa cunosc oameni din toata lumea, nu mai spun din toate colturile Germaniei. In 2 ani, cat in 20 am trait, schimband sute de colegi si sute de pacienti.
Comparatia parintelui este una buna, si eu am spus ca e ca la manastire. Ai program fix. Dimineata, vrei nu vrei, trebuie sa primesti ajutor, daca esti invalid, sa fii spalat in zonele intime, sa iei pastila, mic dejun, si automat te trezesti la zgomotele si la forfota dimprejur. La amnastire vine fratele, te scoala, bate toaca, hai la slujba. La masa insa nu te sacaie nimeni daca nu vrei sa mananci.
Ti se face protocol cat ai mancat si baut si se roaga de tine sa mananci, chiar daca nu vrei. Spatiul e mic, nu ai bucataria ta. Mananci doar ce e la masa.
Pe langa faptul ca am lucrat, am si locuit 8 luni in azil, chiar de nu primeam serviciile unui bolnav sau doar locatar simplu, era tot ca la armata. La 6, forfota, miscari rapide. E ca la atletism, alergi ca si angajat pe un astfel de azil, fiind lipsa de personal, si jumate de angajati in concediu medical, faci munca dubla si tripla sa acoperi. Mai bate in usa si sefa, daca ai liber, sa o ajuti ca e singura, ca nu are la cine sa apeleze.
Am aprins odata tamaie, si in 5 min au venti pompierii, ca s-au aprins detectoarele de fum. Au amendat caminul cu 2500 de euro pentru alarma falsa.
Tura de noapte vine in control de 2 ori pe noapte, asa ca te trezzesti oricum, si ai somnul intrerupt ca si pacient.
Vin oameni normali, sau ii gasesti normali, si vezi apoi cum se insingureaza, si incep sa devina dementi. Timp nu ai pentur fiecare, aici e ca la casa de copiii, cu mame de schimb, aici cu surori de schimb. Oamenii devin mai singuri de la o zi la alta, sunt abandonati de familie si noi suntem cei ce stam zi de zi cu ei.
Acea prietena care face jocuri, probabil e asistenta sociala. Ea nu duce greul nostru, doar la jocuri ziua cu ei, noi aisistentii si infirmierii ducem toata crucea. Ai si cate 5-6 pacienti total imobilizati, ii pui cu aparate, cu lift in pat, au peste 100 de kg, ii ridici cu aparatul sa-i tii in aer sa-i dusezi, ca asa cere legea si protocolul, si ai certuri daca nu faci asa. Inotrci de 10 ori pe parti de iti rupi mijlocul sa le schimbi scutecele apoi. Teoretic ar trebui in 2 facuta treaba,d ar de cele mai multe ori nu ai timp si nici personal destul.
La aceste jocuri ca si la biserica participa doar o mic aparte, restul nu prea vor, sau care sunt mai singuratici si greu de motivat sunt lasati in pace. Multi aici devin mai rai, mai ranchiunosi, care au avut bunatate si smerenie aici da, se smeresc mai bine, dar pentru altii e un chin, si nu toti se smeresc.
Am avut oameni normali, si oameni deemnti de care iti era frica sa nu iti dea cu ceva in cap. Acum vrea sa te pupe, sa iti dea si ceva cadou, apoi iti da cu palma. Daca nu nu esti atenti, ti-o iei. Am invatat insa sa le anticipez rectiile, si sa imi iau distanta mereu cand simt starea de nervi , de criza, si imi iau masuri. Fiind barbat, eu nu am probleme, nu durerea loviturii, eu rad de multe ori, ca nu prea mai au forta, dar colegele mai delicate imi arata vanatai, se plang ca sunt stranse de par, de gat…. sunt oameni care merg la biserica apoi fac crize instant de nervi, de nerabdare….. nu stiu, e tare urata batranetea…
Azilul inseamna insingurare, oricat de frumoase ar fi conditiile, azlatul este cel alungat de societate. Parinti care au lasat copiiilor case mari, frumoase, vile, i-au crescut, educat, dat la scoli, si sunt alungati intr-o camera, de multe ori nici comuna. Nu au liniste daca vecinul e dement si tipa, zbiara, urineaza in camera pe jos …. da, te obisnuiesti ca de multe ori si smeresti ca nu mai ai ce face.
Dar aici e loc de crestini, aici ne smerim foarte mult daca vrem ca si crestini. Dupa o tura de noapte de exemplu, au transmis sa fac o parte din munca colegilor inainte sa plec. Cam jumate din munca care o faceam in 3-4 ore in tura de dimineata, trbeuia intr-o ora jumate. Am facut-o intr-o ora, apoi ma cheama si pe jos, desi eram gata cu programul, si fierbeam de nervi.
Acolo era insa o pacienta cu contracturi groaznice. Nu putea misca nici un muschi, doar ochii inchidea si deschidea. Mainile nu le poate misca, nici picioarele nici capul, daca o intorci si nu esti atent cade ca piatra. Durere mare la omul ala. Si toti se ocupa doar de igiena si fugi mai departe…. cata durere, sa stai asa neputincios, sa fii hranit artificial pe furtul… Si sa revin. Dupa ce fac extra munca si extranervi, merg la pacienta asta, o termin, si apoi o mancgai putin. Colega zice, gata, ai terminat destul, hai, las-o…. mai, cum sa nu mangai omul…. si apoi clipea saraca a fericire, si ma rugam sa imi dea Dumnezeu dragoste de unde nu am sa dau oamenilor. Si uite asa mi se duce si somnul si nervii si mare bucurie vine pe mine, si merg linistit acasa….
Doamne ajuta fratilor, salutari dragi lui Claudiu si Dan si tuturor celor din OT !
Claudiu Balan
mai 29, 2017 @ 8:05 am
Să trăiască fratele Carol!
Grea viața în azilul de bătrâni, și pentru bătrâni dar și pentru voi.
Ceea ce spui tu acum confirmă ceea ce spune părintele în mărturia lui. Bătrânii sunt alungați la marginea societății, după ce s-au străduit să le ofere copiilor și nepoților tot binele, după ce i-au educat și i-au lansat în viață ca să se descurce singuri.
În spiritualitatea și tradiția poporului român, bătrânii nu erau alungați așa, ci rămâneau în casă cu familia și mureau mângâiați sufletește.
Acesta e efectului unui societăți fără de Dumnezeu care nu mai pune valoare pe sufletul omului, pe familie și comunitate ci pe individ. Copii și nepoții ajunși adulți, își văd de treburile lor, considerându-i pe bătrâni obstacole în viața lor „fericită”.
Creștinismul vine și-ți spune să-ți cinstești părinții și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.
Așa cum mama și tata te-au hrănit și te-au ridicat până ți-ai luat zborul, datori suntem și noi să-i hrănim și să-i îngrijim la bătrânețe.
E greu… dar Dumnezeu să ne dea putere!
Boitos
mai 30, 2017 @ 5:45 am
Doamne ajuta, Carol si Claudiu !
Carol , iti doresc sa ai putere sa lupti mai departe cu toate si sa iti de-a Domnul putere si intelepciune !
Sa de-a Domnul sa nimeresti bine oriunde ai fi , si crede-ma nu te mai intoarce in Romania.
Fa-ti o viata a ta acolo.La inceput va fi greu dar apoi copii tai vor fi bine.
Chiar daca ma voi face mai greu inteleasa si nu as vrea sa ma intelegeti gresit vreau sa va spun ca existe persoane dificile ( ma refer la batrani ).Dar dificile rau de tot.
Varstnici care toata viata lor au fost incapatanati au facut cum au vrut, au fost si sunt mici dictatori.
Asa trebuie sa fim, este perfect adevarat : sa ajutam batranii .
Dar e usor sa dai sfaturi daca nu esti in mijlocul lor.
Daca tot timpul exista mofuri , nemultumiri, neintelepcine, proteste, jigniri, umilinte , blesteme.
Si stau si ma ganesc de ce e asa : pt ca toata viata lor au fost asa ( ori asa s-au nascut, ori asa le-a placut sa devina ): mici dictatori.
Si atunci ce e de facut ? Te rogi la Dumnezeu sa te ajute sa mai treaca si ziua de azi, si apoi cea de maine, si sa te fereasca de …toate ( cu tot ce inseamna toate – umilinte, batai, crize de nervi, suparati pt nimica toata ).
Cred ca asemenea oameni sunt bolnavi. Chiar au ceva nevroze, dereglari psihice.
Pacat, viata poate fii asa de simpla si de frumoasa .Pacat ca asemenea oameni nu vad nimic.
Si nu, nu toti le pot oferi copiilor tot binele…( nu binele care trebuie), ci binele care il vad ei si care poate fi gresit.
Nu toti isi respecta familia.
Unii sunt chiar profitori , folosindu-se de sentimentele si munca copiilor pt a-si duce la indeplinire planurile… fara sa le fie spre folos acele planuri, fara sa vada sa ii distrug.
Mila, .. da, pt ei ca nu vad, dar cred ca mai mare mila pt cei care rabda.