Cum am vrut să mă fac sfânt (recenzie de carte)
Va propun în noul an o invitaţie la lectură. Cititul poate părea demodat pentru unii atâta timp cât există filme fascinante(?), cu toate acestea cărţile întrec industria cinematografică. Ele folosesc un efect special: imaginaţia fiecăruia.
Nu ştiu dacă aţi auzit de ea sau aţi citit cartea lui Virgil Gheorghiu, Ora 25 ( pe care orice român ar trebui să o citească), tradusă, de altfel, în multe limbi, fiind un succes internaţional. Însă nu aceasta m-a făcut să-l iubesc atât de mult pe autor. Admiraţia mea a început odată cu citirea primelor file din Cum am vrut să mă fac sfânt. Cartea am citit-o pe bancheta din spate a maşinii, mergând prin Moldova, chiar în regiunea de care se povestea. Nimic nu poate fi mai frumos decât peisajele Neamţului şi Sucevei care însoţeau rândurile cărţii. Autorul ne ia de mână şi ne duce în satul lui Războieni, Valea albă, locul unde se naşte şi-şi petrece copilăria. Nu vă aşteptaţi la descrieri lungi şi plictisitoare – suspansul nu lipseşte. Povestitorul ne evocă amintiri vii, pline de spiritualitate care totodată îl îmbogăţesc cultural pe cititor. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Prin aparent simpla povestire, am aflat noţiuni nu numai de teologie, dar şi de istorie, de toponimie, afli de unde provine numele de Neamţ, de Valea albă, de botanică, medicină, biologie, greacă şi multe altele.
Când am fost mici, mulţi dintre noi vroiam să devenim doctori, balerine, cântăreţi sau musafiri, dar Virgil vroia să devină sfânt. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, Virgil îşi propune să se facă sfânt. Află de la tatăl său, care este preot, că ceea ce trebuie să facă este să-şi iubescă duşmanii. Aici intervine marea problemă: Virgil constată că nu are nici un duşman. Şi rugăciunea mea cea mai arzătoare este să am cel puţin unul, şi cât mai repede cu putinţă.
E amuzat să afli cum un copil de 7 ani caută să îşi facă apariţia un duşman în viaţa lui pentru a-l iubi. Trece ceva timp şi în sfârşit duşmanul mult visat apare, însă Virgil constată că nu îl poate iubi. Dar odată ce neînţelegerea este rezolvată, acest prim duşman se transformă în prieten în scurt timp, Virgil fiind iar în „criză de duşmani”. Autorul ne povesteşte multe întâmplări din copilăria sa teologică, dar şi fapte istorice care nu se învaţă la şcoală(originea strămoşilor săi, despre ienicerii armatei otomane, despre Ştefan cel Mare). Urmând firul narativ al întâmplărilor suntem îmbogăţiţi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi descoperim dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie aşa cum nu ne-am imaginat niciodată. Mulţi dintre noi merg la biserică şi nu ştiu ce semnificaţie are Sf. Liturghie şi tot ce se întamplă în cadrul acesteia. Citirea acestei cărţi aduce o perspectivă nouă asupra spiritualităţii faţă de cum am fost noi învăţaţi, de aceea oricine o poate citi cu uşurinţă, şi cei care de abia au luat contact cu Ortodoxia şi cei mai adânciţi în credinţă, dar şi cei care până acum au rămas indiferenţi.
În final, Virgil ajunge să doarmă pe aceeaşi sobă cu un vestit criminal, care spera el să fie un adevărat duşman (conversaţia celor doi e fascinantă, de altfel fiecare filă te determină să continui lectura). Cum se ajunge până aici vă las să descoperiţi singuri şi vă mai las să descoperiţi dacă acest criminal chiar devine un duşman pentru Virgil.
Din cuprins:
1.Nefericirea de a te numi Virgil
2.Bios kai politeia
3.Strămoşii, albi ca neaua
4.De ce ţinutul meu natal se numeşte Neamţ?
5.Cum am ajuns la 7 ani vornicel călare al Împărătesei cerurilor
6.De ce la noi preoţii au femei şi copii în timp ce în alte părţi sunt celibi
7.Evreii m-au numit Malac
8.”Pâinea noastră cea de toate zilele” în gura unui mâncător de mămăligă
9.Bumbacul egiptean
10.Crima de duminică dimineaţă din casa parohială
11.Biserici şi orhidee
12.Părintele Melchisedec, Marele Scobai, parohul Ierusalimului de pe Ozana
13.Repetiţia generală a învierii morţilor
14.Dumnezeu îmi aude rugăciunea şi îmi trimite primul duşman: ucigaşul din Ierusalim, ca să locuiască împreună cu mine
15.Călătorind între cele două Ierusalimuri
(Mădălina – Blogul Firesc dispărut – Cum am vrut să mă fac sfânt)
Grigore Alexandru
ianuarie 11, 2012 @ 2:17 pm
O carte minunată, merită citită!
SB
ianuarie 11, 2012 @ 2:20 pm
hmm… m-aţi făcut curioasă 🙂
Julian
ianuarie 11, 2012 @ 6:06 pm
si pe mine..multumim de recomandare:)
Grigore Alexandru
ianuarie 11, 2012 @ 6:50 pm
Despre înseamnătatea Zilei Onomastice … un fragment din “Cum am vrut să mă fac sfânt” scrisă de Virgil Gheorghiu unul dintre exilaţii din Franţa
“…. În ziua sărbătorii numelui, omul primeşte la sine, sub acoperişul său, pe pământ, pentru o zi întreagă, toată strălucirea cerului. Heruvimii cei cu ochi mulţi, serafimii cei cu câte şase aripi, îngerii cu picioare goale, îngerii păzitori ai părinţilor noştri, ai prietenilor noştri, ai satului, ai bisericii noastre… Dar asta nu e totul. Odată cu îngerii, coboară din cer şi ceilalţi sfinţi, mărturisitorii, mucenicii, rudele decedate, vecinii îngropaţi de veacuri lângă noi şi toţi fraţii creştini morţi în apropiere sau care poartă acelaşi nume cu cel al sfântului nostru. Toţi sunt acolo. Toţi locuitorii de odinioară. Fiindcă toţi sunt invitaţi la sărbătoarea numelui nostru. În acea zi de sărbătoare acoperişul casei noastre este deschis, ca un capac ridicat. Acoperişul nostru de şindrilă este înlăturat ca lespedea ce acoperea mormântul lui Hristos. Casa noastră este deschisă spre înălţimi. Şi noi, sărmanii oameni de lut, ne alăturăm îngerilor şi ne amestecăm cu ei, cu Sfinţii, cu nenumăratele divinităţi. Şi cerul şi pământul sunt în casă amestecate aşa cum se amestecă într-un estuar apele dulci ale fluviului cu apele sărate ale oceanului, pentru a forma o singură apă. Fiindcă sărbătoarea este dublă. Cerul sărbătoreşte Sfântul, iar pământul pe cel care poartă numele Sfântului. Şi cum orice sfânt a fost odinioară om pe pământ, şi cum cel ce poartă numele sfântului va fi într-o zi în cer, cerul însuşi se amestecă cu pământul. Împreună alcătuiesc o singură plămadă, aşa cum apa şi făina se amestecă făcând o singură pâine în focul credinţei. Lutul pământului se amestecă cu azurul cerului. Nu mai este decât o singură familie în acelaşi timp în cer şi pe pământ, la noi, acasă, sub acoperişul nostru. Nici unul din vecini nu uită să ne viziteze în ziua aceea. Chiar dacă nu ne iubeşte în mod deosebit.
Grigore Alexandru
ianuarie 11, 2012 @ 6:51 pm
Chiar dacă nu ne este îndeosebi prieten: totuşi vine. Vine cu bucurie. Şi cu voioşie. Fiindcă ştie că va fi în compania îngerilor, a heruvimilor, a sfinţilor, a mucenicilor şi a tuturor rudelor noastre răposate şi îngropate de veacuri în toate cimitirele româneşti şi ortodoxe de la noi. Toţi cetăţenii pământului se găsesc deodată în tovărăşia cetăţenilor cerului. Şi aceasta datorită Sărbătorii Numelui. Aşa cum, după Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, toţi Apostolii au avut o pregustare a ceea ce va fi viaţa lor viitoare în cer, tot aşa şi noi, sărmanii creştini de pe versantul răsăritean al Carpaţilor, avem în ziua sărbătorii numelui nostru o pregustare a vieţii viitoare şi a cerului. Când toţi şi toate vor fi împreună. Când nu va mai fi nici cer, nici pământ, nici lună, nici împărţire. Pentru că nu va mai fi nici noapte, nici zi, nici lună, nici soare. Fiindcă lumina lui Dumnezeu va străluci pretutindeni şi peste toate, şi stelele vor fi de prisos. Zilele şi nopţile vor fi şi ele de prisos, pentru că timpul va fi abolit şi vom trăi mai presus de timp şi de veacuri, în veşnicie. Ca Dumnezeu. Ca fii ai lui Dumnezeu. Ca moştenitori ai lui Dumnezeu.
Iată ce este pentru noi, sărmani moldoveni din nordul României, urmaşi îndepărtaţi ai Romei, Sărbătoarea Numelui. ….”
…. iar el, Virgil, copil fiind, nu avea o zi onomastică ….. s-a gândit, în duhul credinţei de acasă, să se facă el sfânt, pentru ca ceilalţi cu nume roman Virgil să-şi aiba ziua lor. Tatăl său, preotul, i-a spus că e foarte simplu… trebuie doar să-şi iubească duşmanii toată viaţa…. dar el nu avea duşmani. Şi iată-l rugandu-se lui Dumnezeu să-i dea măcar un duşman……..
copiat de pe [url]http://laurentiudumitru.ro/blog/2011/01/08/virgil-gheorghiu-despre-insemnatatea-zilei-onomastice-un-text-exceptional/[/url]
Turcu
ianuarie 11, 2012 @ 9:55 pm
O carte deosebita. Chiar acum recent am citit-o, mi-a placut foarte mult.!!!
Oare de cata [b]dogma[/b] avem devoie ca sa intelegem niste lucruri asa „mici”, dar ele fiind asa de mari?
Gabriela
februarie 23, 2012 @ 1:13 pm
Am inceput sa citesc cartea si nu ma pot opri 🙂 Mai am 2 capitole si o termin. Este superba. Cititi-o cu totii, mici si mari, cu adevarat merita. Mi-as dori sa am un copil ca Virgil 😀
Badea Patricia
august 15, 2012 @ 5:26 pm
Am citit cartea de curand si intr-adevar este foarte frumoasa. Copilul Virgil de numai 7 ani intelegea mai bine ca un adult aspecte practice din viata duhovniceasca. Ce mi-a placut cel mai tare a fost seriozitatea cu care gandea Virgil si modul amuzant in care ii erau prezentate gandurile. Recoamnd tuturor aceasta carte!