Cum e viaţa fără Dumnezeu ?
V-ati intrebat vreodata cum ar fi lumea noastra fara Dumnezeu? Imi vine deseori intrebarea asta in minte si gasesc raspuns la ea prin faptele mele din trecut. Imi dau seama ca exista o lume si fara Dumnezeu, poti sa traiesti si fara El. Singura diferenta este CUM este aceasta viata?
Din pacate, am trait o buna perioada din viata mea fara El, o perioada in care mi-a vorbit, m-a chemat, a intins mana Lui cea puternica asupra mea si am refuzat-o. Am ales un drum singura.
Nu l-am acceptat fiind plina de mandrie si de abia acum imi dau seama cate lucruri am pierdut.
Dar poate ca asa trebuia sa se intample ca sa pot sa apreciez tot ce am.
Dar atunci cand copilul nu este cuminte si nu intelege de vorba buna, parintele trebuie sa il intrepte pe aceste prin alte cai, astfel incat sa inteleaga ca drumul sau este gresit.
Parintele meu, al nostru al tuturor, mi-a aratat cat de frumos este sa traiesti, sa fi sanatos sa ai o mama si un tata, sa te bucuri ca poti merge, ca poti vorbi si zambi. Sunt lucruri atat de simple dar atat de frumoase si importante. Lucruri despre care credem ca se cuvine sa le avem.
Pentru ca mai sunt putine zile pana la Invierea Domnului vreau sa va impartasesc din bucuria pe care o traiesc in noua mea viata. Cuvintele sunt putine sa pot spune cat de fericita ma simt ca e primul an in care il astept pe Hristos asa cum nu am facut-o niciodata, cu post si cu rugaciune. E primul an in care Hristos va invia si de data aceasta il voi primi in suflet asa cum se cuvine. Nu este usor pentru ca, daca pana acum aveam o viata linistita in raport cu raul dar fara implinire sufleteasca, acum pot spune ca sunt in razboi cu raul dar cu multa pace in suflet. Sunt intr- o continua lupta cu mine, cu vechiul om din mine. E un drum destul de greu dar Dumnezeu nu m-a va lasa si-mi v-a fi calauza in continuare.
Haideti sa ne bucuram de ceea ce avem si sa oferim din dragostea noastra si celorlalti!
Haideti, dragii mei, sa ii primim in sufletele noastre pe ceilalti si sa ii acceptam asa cum sunt si sa ii iubim! Din putinul nostru putem da si altora chiar daca este vorba de un zambet, o mangaiere sau o bucatica de paine.Haideti sa luptam pestru adevaratele valori care ne fac pe noi sa ne numim oameni, urmasi ai lui Hristos!
Sa ne bucuram de viata pentru ca viata inseamna Dumnezeu!
Slava lui Dumnezeu pentru toate !
Doamne ajuta si multa sanatate tuturor !
(Adriana G.)
adriana
martie 29, 2010 @ 10:24 am
Cum e viata fara Dumnezeu?
Fara VIATA!
Ioan
martie 29, 2010 @ 3:52 pm
Nu cred ca traieste cineva complet fara Dumnezeu, daca a fost botezat in Biserica Ortodoxa; doar crede ca traieste asa, dar ma indoiesc ca este asa; Domnul sta la usa inimii lui si-l asteapta sa-si vina in fire; chiar si in pacate, Domnul ne pazeste, ca daca nu, ne-ar trazni pe loc pentru relele facute; relele nu sunt faptele spre care ne impinge diavolul, iar noi, slabi fiind, nu-i putem sta impotriva ? dar Domnul tot nu renunta in a veni in intampinarea noastra ca sa ne salveze, si cu rabdarea Lui dumnezeiasca, asteapta pana la ultima noastra suflare, ca macar inaintea de aceea, sa zicem: Cu Tine, Doamne !
Doamne ajuta !
Dan
martie 29, 2010 @ 4:47 pm
Viata fara Dumnezeu este un calvar si o agonie fara rost. Asa am constatat din experienta. Fara Dumnezeu, omul este doar o frunza in vant care vine de nicaieri si se indreapta spre nicaieri iar a iubi este un mare nonsens.
Si fara a iubi, existenta omului ar fi alt mare nonsens. Sa iubesti pentru ce? ca sa „supravietuiasca” gena egoista? Asta nu-i iubire. Simte si cel mai mare necredincios ca are nevoie de mai mult de-atat. Omul nu e facut ca sa supravietuiasca ci ca sa iubeasca si sa fie iubit. De n-ar fi asa, atunci de ce atata sete naprasnica in noi de a avea prieteni, de a fi iubiti, de a fi acceptati, intelesi, respectati, si de a avea cu cine sa impartasim din fiinta noastra?
Iar daca n-ar fi iubirea obiectiva si absoluta atunci dupa ce criterii sa iubim? Dupa criteriul fiecare cu „sistemul” lui? Poate dupa „sistemul” unui pedofil e chiar o virtute sa „iubeasca” un copilas nevinovat…sau mai multi. Poate homosexualul si cu pedofilul sunt noi „specii” de om evoluate in timp. Poate si „specia” violatorului este de inteles, atata timp cat nu vrem sa ne raportam la Cineva neschimbabil si nealterabil pentru toata suflarea, indiferent de cultura, sex, culoare, varsta sau pozitionare in timp.
Si sa judecam obiectiv dupa ce criterii? O fi natura in care traim intr-o continua schimbare (nu in sens de evolutie ci de deteriorare), dar moralitatea (cea ancorata de Dumnezeu, nu cea umanista) este si ramane in veac nealterabila…oricat de mult s-ar chinui unii sa puna carul inaintea boilor.
Cum e viata fara Dumnezeu? Naspa rau fratilor…va spune Stan Patitul.
Calin
martie 29, 2010 @ 8:38 pm
Doamne ajuta!
Doua vorbe despre viata fara Dumnezeu: „Nu e”- pur si simplu.
roxi
martie 31, 2010 @ 1:35 pm
Nu stiu cum e viata ta linistita in razboi! Si eu traiesc o viata similara, am declarat razboi raului acum un an si ceva ! Dar eu pot sa spun ca e RAZBOI! Probabil ca daca as spune cuiva ce visez noapte, cum sunt ispitita si ce se intampla in mine, nu m-ar crede! Probabil ca nici eu nu as crede o pers daca mi-ar spune asta, dar fiind vorba despre mine ma minunez continuu!
niky
aprilie 2, 2010 @ 12:25 am
Viata fara Dumnezeu este o mare povoara. Iad. Si cind esi de acolo ,si vezi Lumina, nu mai o dai pe Lumea Intreaga
geo
aprilie 2, 2010 @ 4:43 pm
Cum e viata fara Dumnezeu? oh..
Eu raspund la aceasta intrebare printr-o intrebare simpla: „Poate cineva sa traiasca fara aer?”, deci NU, asadar Hristos e viata, deci fara El sunt in afara vietii!
iertati-ma..
Emy
aprilie 3, 2010 @ 2:08 pm
Viata fara Dumnezeu nu exista !
Exista insa omanei care nu cred in Dumnezeu din pacate si tot mai multi.
Din pacate am cunoscut oameni in viata asta care nu vroiau sa stie nimic De Dumnezeu,simteam in vorba lor rautatea amara.
Omul fara Dumnezeu este deja mort,traieste in intuneric,il vom descoperi nu dupa vorbe ci dupa faptele acestuia.
Lucia
aprilie 3, 2010 @ 8:33 pm
Un gol imens în suflet!
Cristina
septembrie 24, 2010 @ 7:54 pm
Doamne ajuta ,viata fara Dumezeu ….nu as putea spune ca nu este viata deoarece au fost momente in viata mea cand nu am mai dorit sa stiu prea multe despre Domnul ,totusi cred ca acele momente au fost cele mai dureroase ….Privind in urma cred ca in viata apar multe situatii in care trebuie sa ai multa credinta ca sa nu cazi, ca su nu doresti sa te rupi de Dumnezeu si de rugaciune .Asa cum se stie nu prea i-mi place sa vorbesc despre mine totusi trebuie sa spun ca desii a fost aceea perioada de indepartare de credinta nu cred ca am cuvinte sa multumesc Domnului ca si atunci cred ca a fost alaturi de mine si mi-a trimis persoane care sa ma ajuta sa redescopar bucuriile pe care ti le aduce credinta in Domnul ,este foarte greu uneori chiar si cand stii ca Domnul este alaturi de tine sa treci peste unele incercari deci nu trebuie sa mai spun nimic despre celalte momente ale vietii ….Domnul sa e dea putere,rabdare si intelepciune sa reusim sa fim cat mai mult alaturi de El iar atunci cand ne indepartam si nu mai avem taria de a lupta sa reusim sa gasim calera cea mai usoara pentru a ne intoarce si a cere iertare ,multe bucurii tuturor
Phoenix
septembrie 24, 2010 @ 10:29 pm
cum e viata fara Dumnezeu? un iad!
Iadul este lipsa lui Dumnezeu 🙁
diana
septembrie 25, 2010 @ 6:10 am
Frumos articol! Ma bucur pentru tine Adriana, si ma bucur ca incerci sa transmiti si altora trairile tale. Domnul Hristos sa-ti fie calauză pe drumul tău!
Cum e viaţa fără DUMNEZEU? Făra Dumnezeu traiesc descompusa…parca nu exist nicăieri…
Multumesc lui Dumnezeu ca ne-a îngăduit sa-l cunoastem sa cunoaştem viaţa şi frumuseţile ei,si sa ne ajute sa ne ţinem inima treză lângă Maica Domnului şi Domnul Hristos.
Slava lui Dumnezeu pentru toate!
Doamne ajută, dragă Adriana!
Cu respect,
Diana
Laura-optimista
septembrie 29, 2010 @ 6:08 pm
„Viaţa fără Dumnezeu”… nu există aşa ceva… pentru că despărţirea de Dumnezeu este moarte. Necredincioşii trăiesc, şi unii chiar foarte bine? Este adevărat, dar chinurile conştiinţei lor sunt mai cumplite decât orice altă suferinţă psihică sau fizică. Tocmai de aceea, ei încearcă să caute plăceri în afara sufletelor lor, în lumea exterioară, în senzaţii tari şi pseudoaventuri, pentru a fugi de realitatea tragică, pe care o trăiesc. 🙁
Cu multă bucurie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pot spune că am cunoscut din proprie experienţă adevărul cuvintelor Apostolului Pavel: „…şi aceasta(credinţa) nu e de la voi, este darul lui Dumnezeu”. Mulţi dintre semenii mei au trăit momente de necredinţă, au căutat mult înainte de a-L găsi pe Dumnezeu, iar eu… n-am simţit nicio clipă această stare, nu ştiu ce-nseamnă necredinţa decât din descrierile altora. De aceea, pot spune, fără prefăcută smerenie, că nu am niciun merit personal în dobândirea credinţei, pentru că nu am căutat-o, nu am strigat către Mântuitorul cu lacrimi să ajute necredinţei mele, ci virtutea credinţei mi s-a dat în dar de la vârsta adolescenţei. 🙂 Creştinii, care au făcut un efort pentru a putea crede, care s-au nevoit pentru a dobândi darul credinţei, au cu adevărat un merit deosebit căci, învingând ispita îndoielii, L-au primit pe Dumnezeu în viaţa lor, chiar dacă au luptat mult pentru a obţine această bucurie. Ei au înfruntat obstacole: îndoiala, multele idei incompatibile cu învăţătura Bisericii, atitudinea celorlalţi faţă de credinţă, sau pur şi simplu obişnuinţa de a nu se raporta la Dumnezeu. Eu am primit totul de-a gata, fără să caut adevărul. Dacă m-ar întreba cineva cum am ajuns la credinţă, i-aş răspunde: nu ştiu, cred pur şi simplu şi sunt atrasă de viaţa religioasă din copilărie şi, odată cu dezvoltarea conştiinţei de sine, am simţit şi credinţa în Dumnezeu. Niciodată n-am fost ispitită de gânduri de îndoială, deşi am auzit despre anumite ideologii ateiste. Am convingerea că acesta este o minune, pe care Dumnezeu o săvârşeşte în sufletul meu, pentru a mă tămădui de mândrie. Dacă aş fi ajuns la credinţă după multe căutări şi îndoieli, m-aş fi umplut de orgoliu, dar aşa… n-am niciun motiv de a mă trufi, fiindcă n-am făcut nimic pentru a obţine convingerea că tot ceea ce a învăţat Hristos este adevărat şi incontestabil.
De aceea, nu ştiu cum este starea de necredinţă, dar o asociez, în imaginaţia mea, cu deznădejdea, cu depresia, cu disperarea. 🙁 Cred că, dacă Dumnezeu m-ar lipsi de capacitatea de a crede în El, aş ajunge la stările enumerate mai sus, fiindcă nimic nu ne poate oferi fericirea, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei.
Părintele Nicolae Steinhardt evidenţia faptul că noi, cei care n-am trăit niciodată starea de necredinţă, nu putem înţelege suferinţa despărţirii de Dumnezeu, dar un necreştin, după ce a primit Taina Botezului şi a realizat diferenţa dintre viaţa în necredinţă şi cea întru Hristos, niciodată nu L-ar mai părăsi pe Domnul, chiar dacă ar fi necesar să-şi dea viaţa pentru El. Am reformulat opinia părintelui Steinhardt, fiindcă reţin vag textul respectiv, dar aceasta este ideea.
Domnul nostru Iisus Hristos să ne ferească de experienţa tragică a pierderii credinţei şi pe cei necredincioşi să-i lumineze, pentru a ajunge la adevăr fără osteneală şi pentru a se împărtăşi, în Biserica Sa, de bucuria sfântă a comuniunii cu El!
Laura-optimista
septembrie 29, 2010 @ 6:11 pm
Îmi cer scuze pentru greşelile de scriere din comentariul anterior. 🙂
Guest
septembrie 29, 2010 @ 9:20 pm
pt Laura
Cu drag, nu neaparat pt comentariul acesta de sus , ci pentru ansamblul de comentarii. Sper sa fie cu folos si intru ajutor
„Da, e destul de greu sa conversezi cu unii care se tin mortis numai de carte, caci asta omoara sufletul.Cu asemenea tovarasi de discutie se pierde lumea, daca vei vorbi despre cele duhovnicesti. Trebuie sa ai curajul sa inchei discutia cu ei. Din mandria mea sau din orbire duhovniceasca, pur si simplu , nu pot pricepe faptul ca nu am sfatuitor in obstea noastra, caruia as fi putut sa-i impartasesc cu sinceritate trairile mele. Imi place sa citesc din Sfintii Parinti, caci ei sunt indrumatorii spre Imparatia Cerurilor.Ei diferenteaza in mod amanuntit patimile si lupta cu ele.Citesc si ma minunez de invatatura lor, iar de cartile lor pur si simplu nu te poti desprinde. Incerc sa scap de orice fel de discutii.” ( din scrisorile unui Cuvios )
Nu am scris cu rautate, ci din iubire. Iertare
A.
septembrie 30, 2010 @ 9:53 am
Eu am avut o perioada scurta – cateva saptamani-in care am incercat din rasputeri sa ma apropii de Domnul, ma rugam mult, ma gandeam la El ziua si la cum sa duc o viata bine placuta Lui, adormeam si ma trezeam dimineata cu Dumnezeu in gand, mi-am facut o spovedanie generala-dupa care m-am simtit usoara si linistita-si, cel mai important,imi schimbasem, intr-o oarecare masura, comportamentul urat fata de familia mea.Totodata citeam carti ortodoxe, Biblia, mergeam la biserica;imi schimbasem viata aproape radical, pentru ca inainte, pe langa faptul ca nu faceam nimic din ceea ce am enumerat mai sus, savarseam pacate strigatoare la cer si-L mai si invinovateam pe Dumnezeu pentru ca ma simteam nedreptatita. In perioada aceea, mai mult catre sfarsitul ei, am simtit harul dumnezeiesc care mi-a dat o stare de fericire, de euforie. Nicicand, cred eu, nu ma mai simtisem asa de bine.Eram ispitita de ganduri necurate, provenind de la diavolul care-si pierduse puterea asupra mea si incerca mai puternic sa ma desparta de Domnul, dar aveam o stare diferita de cea anterioara, in sensul ca inainte sa vorbesc sau sa fac ceva rau imi dadeam seama si ma opream la timp.In momentul in care, in discutia cu fratele meu, l-am jignit, -si n-am facut-o fara sa-mi dau seama ci cu buna intentie- am simtit pe loc cum imi tremura vocea, m-am inrosit la fata si m-am simtit groaznic-cred eu ca atunci am pierdut harul Domnului pe care se milostivise sa mi-l dea mai inainte. Acum, dupa mai multe luni,am ajuns -si-mi este rusine s-o spun si-mi pare rau-sa ma departez mult de Dumnezeu si sa-L uit aproape de tot.
Cum e viata fara Dumnezeu?:sad:Depinde..:daca L-ai cunoscut pe Dumnezeu vreodata sau nu; daca ai simtit chiar si numai pret de cateva clipe fericirea deplina sau numai fericirea aceea superficiala pe care ti-o da o haina, o masina scumpa, banii,admiratia oamenilor etc. In cea de-a doua situatie, ea poate fi considerata, in cel mai bun caz, de catre unii oameni, ca fiind normala- adica si cu bune si cu rele, cu bucurii si cu tristeti, in timp ce in prima situatie (daca ai simtit harul si l-ai pierdut) este goala,trista,poate chiar un calvar pentru multi.
Laura-optimista
septembrie 30, 2010 @ 11:32 am
Anonim, Doamne ajută! 🙂
Da, sunt deosebit de interesante cuvintele acelui cuvios, pe care le-ai citat. Într-adevăr, Sfinţii Părinţi sunt cei mai buni învăţători ai noştri, pentru că, precum spunea Mântuitorul, „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru Împărăţia cerurilor”. Sf. Părinţi ai Bisericii noastre au învăţat frumos, dar au şi practicat învăţătura lui Hristos, pe care au propovăduit-o. Ei nu au fost „comercianţi de cuvinte”, aşa cum îi numea Sf. Ioan Hrisostom pe filosofii stoici, ci propovăduitori şi trăitori ai învăţăturii creştine, în care credeau cu toată fiinţa lor. 🙂 Totuşi, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să încercăm să ne găsim duhovnici buni, cărora să le împărtăşim, cu încredere, problemele noastre din viaţa duhovnicească. Sfântul Siluan spune că, chiar dacă nu vom găsi duhovnici experimentaţi în cele ale vieţii duhovniceşti, tot trebuie să le mărturisim gândurile şi faptele noastre, căci Domnul, pentru această dovadă de smerenie din partea noastră, le va insufla răspunsurile cele mai potrivite pentru noi. Din păcate, şi în sufletul meu apare, uneori, gândul greşit, potrivit căruia în zilele noastre nu ar mai exista sfătuitori vrednici. Sunt ispitită să-i compar pe preoţii, pe care-i cunosc, cu Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuia să avem încredere în preoţi şi să nu-i judecăm, chiar dacă viaţa lor ar fi imorală, dar dacă un preot ne va propovădui o credinţă greşită, trebuie să nu-l ascultăm şi… să-l şi judecăm. În privinţa discuţiilor cu anumite persoane, care manifestă o atitudine dubitativă faţă de adevărurile de credinţă… într-adevăr, trebuie să fim foarte atenţi, pentru a nu ne lăsa duşi în ispită de „cuvintele lor meşteşugite”, cum ar spune Sf. Ap. Petru. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să-i îndreptăm cu blândeţe pe cei rătăciţi, fiind atenţi, pentru ca nu cumva, încercând să-i aducem pe ei la adevăr, să cădem şi noi în aceeaşi ispită, lăsându-ne influenţaţi de ideile lor. Cred că, în astfel de situaţii, nu trebuie să ne intimidăm, pentru că, dacă-L vom mărturisi pe Hristos cu sinceritate, din iubire, fără gânduri de slavă deşartă, El ne va feri de a cădea în necredinţa interlocutorilor noştri şi ne va învrednici să-i aducem şi pe ei la adevăr, sau măcar să-i punem pe gânduri. 🙂
Dumnezeu să fie cu Tine, anonim!
PS. Îmi poţi spune cine eşti?
A, să nu deznădăjduieşti! Aşa este, experienţa pierderii harului divin este dramatică. 🙁 Sfântul Siluan Athonitul a trăit această experienţă şi descrie, în cartea sa „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, tânjirea sufletului după Dumnezeu. „Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi Îl caut ziua şi noaptea”, scria, plin de întristare, Cuviosul Siluan. 🙁 El explică, din proprie experienţă, faptul că harul se poate pierde şi pentru un singur gând rău, pe care l-am acceptat în minte, dar se poate recâştiga şi pentru un singur gând plăcut lui Dumnezeu. Deci, nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Domnul nu ne retrage harul Său decât din iconomie, pentru îndreptarea noastră şi mai ales pentru a ne smeri sufletul. Şi eu simt, atunci când păcătuiesc, faptul că mi s-a întâmplat ceva negativ în suflet… am şi mustrări de conştiinţă, dar mai este ceva, simt că m-am îndepărtat de Dumnezeu şi, oricât aş încerca să mă gândesc la altceva, nu reuşesc. În acele momente, dacă încerc să citesc o carte duhovnicească, sunt incapabilă de a mă concentra şi de a simţi aceeaşi bucurie, pe care o trăiesc atunci când, împăcată cu Dumnezeu, citesc cuvinte duhovniceşti. Totuşi, acea tristeţe dispare, după ce-I cer iertare lui Dumnezeu şi-mi făgăduiesc să nu mai repet păcatul. Cred că nu există credincios, care să nu fi trăit astfel de experienţe, dar, repet, cea mai groaznică armă a celui rău este ispita deznădejdii. Dumnezeu să-ţi ajute, A, să nu-ţi pierzi nădejdea şi să-i mărturiseşti duhovnicului tău ceea ce simţi.
Doamne ajută!
RDF
septembrie 30, 2010 @ 7:10 pm
pt A.
Nu putem afirma neaparat ca pierdem harul, dar el se indeparteaza de la noi in momentul in care ne pierdem in lume, ne amestecam cu lumea…Drept aceea, cautati mai cu ravna sa faceti voia Domnului!In dvs lucreaza constiinta morala(care este vocea lui Dumnezeu in om!)…Nu sunteti singur/a!!!Dumnezeu e cu dvs! Dar e ceva atat de normal ca harul sa nu se amestece cu desertaciunile lumii, caci cine ar gati tortul nuntii din frisca si noroi, totodata?sau ce???Avem impresia ca ar iesi o crema cu aroma buna?Nicidecum…Ei bine, tot asa e si cu harul…noi ne „amestecam”, ne indepartam de cele folositoare sufletului, fapt ce ne facem sa constientizam lipsa harului, adica devenim RAVNITORI la ceea ce am pierdut, motiv pt care se cuvine sa „lucram cu frica si cu cutremur la mantuirea noastra”(Fil.2,12)Asa sa ne ajute Dumnezeu! Mereu ganduri bune sa aveti, si sa nu uitati rugaciunea inimii:”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul/pacatoasa!”…PS:Cand simtiti lipsa harului?Cautati-l pe Dumnezeu! Odata ce vi s-a descoperit, nu trebuie sa alegem sa traim fara EL!Fiti cu nadejde, cu dorinta de mantuire, fiti ENTUZIAST/A(en=in, Teos=Dumnezeu)!Doamne ajuta! :love:
Diana
septembrie 30, 2010 @ 7:45 pm
Foarte frumos Laura! Bravo RDF!
Dumnezeu sa va ajute, sa va lumineze si sa va binecuvanteze!
Doamne ajuta!
Laura-optimista
septembrie 30, 2010 @ 9:30 pm
🙂 Dumnezeu să vă ajute şi pe dumneavoastră în tot ceea ce faceţi, doamna Diana!
Doamne ajută!
RDF
octombrie 1, 2010 @ 2:02 pm
Doamne ajuta! Doamna Diana, multumesc din suflet de ganduri!Dumnezeu sa va binecuvanteze si pe dvs si sa va dea toate cele folositoare pentru mantuire!
pt Laura
octombrie 2, 2010 @ 12:03 pm
Laura, Doamne Ajuta!
Ai vorbit frumos, dar nu imi dau seama daca ai inteles exact mesajul cuvintelor.
De acord, il propovaduim pe Hristos, dam un sfat bun la ajutor, cum este cazul lui A., dar eu cred ca ce incerca sa spuna cuviosul era sa dam un raspuns si sa vorbim cat mai simplu, iar in rest sa citim Sfintii Parinti. Simplitate, fara cuvinte interminabile, si citate si etc. Spunea acest cuvios in continuare(calugar ajuns la o mare treapta duhovniceasca): „Eu ce sfaturi sa iti dau tie cand eu insumi merg pe dibuite?”Ii raspundea omului simplu ,intru Hristos cu dragoste si atat. Cata smerenie caci mi-a inmarmurit inima…Iar noi de multe ori ne punem si scriem si scriem ( sau vorbim si vorbim) de nu ne mai opreste nimeni, nici timpul. Iar apoi ne mai felicita careva pentru cuvintele noastre pline de intelepciune si frumoase ( caci chiar pot fi foarte frumoase) si asa incurajati continuam sa tot vorbim de cele duhovnicesti de nici cei mai inalti in duhovnicie nu ne intrec.Sfintii Parinti spuneau:” Convorbirile duhovnicesti sunt ca argintul, iar tacerea precum aurul”. Eu nu spun de tine in mod special, stai linistita caci si eu mai faceam asa. Spune-mi care e parerea ta, poate ma insel eu.
Dumnezeu cu tine Laura!
ps.nu stiu daca are relevanta cine sunt, daca ajuta cu ceva.
RDF
octombrie 2, 2010 @ 5:20 pm
Doamne ajuta! de pilda, chiar vroiam sa accentuez faptul ca si mie la scoala mi se tot aminteste sa aduc argumente, iar pentru pregatirea temeinica pentru anumite concursuri ni se cere OPINIA si ARGUMENTUL, motiv pentru care, a-i lamuri pe cei necredinciosi, sau poate mai slabi in credinta, se cuvine a aduce argumente…Nu e nicio exagerare! dar precum Sf Siluan Athonitul ne indemna sa ne rugam simplu, ca un copil, precum Hristos este simplu cu cei simpli si invatat cu cei invatati, tot asa si noi trebuie sa adoptam o „forma ” cat mai potrivita circumstantelor in care ne aflam…Nu e asa?
Diana
octombrie 2, 2010 @ 7:03 pm
Ba da, asa e RDF. Ce-ar fi daca toti ar raspunde cu „da” sau „nu”? Sa vorbeasca cei care au ceva folositor de spus! Noi, oamenii , ne diferentiem ca personalitate, temperament, comportament, conduita, atitudine, etc. Unora le place sa asculte cat mai mult, altora le ajung cateva cuvinte. Nimeni nu greseste aici, Laura are doar 18 ani si trebuie incurajata sa scrie pentru ca, cu cat te implici mai mult, cu atat inveti mai mult. Deasemenea are dreptate si persoana anonima, pt. ca e adevarat ” tacerea e de aur”, dar si vorba buna si plina de intelepciune este de aur pentru cel care are folos din ea. Tacerea este de aur pentru sufletul celui care tace, dar vorba plina de intelepciune este de aur pentru multe sufletele care invata ceva de folos.
Laura si RDF au o comoara pe care ar fi pacat sa o tina ascunsa. Ele sunt un exemplu de urmat pentru generatia lor. Dragele mele, mult vi s-a dat mult vi se va cere! ” …Era un om care, plecand departe , si-a chemat slugile si le-a dat pe mana avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecaruia dupa puterea lui, si a plecat…dupa multa vreme a venit si spapanul acelor slugi si a facut socoteala cu ele,…”(Matei 25,15…,30). Inmultiti talantii care vi s-au dat! Si daca darul vostru este cuvantul, aduce-ti roade cu cuvantul! Prin cuvant a fost facuta lumea, prin cuvant a transmis Domnul Isus Hristos si ucenicii sai adevarul despre viata vesnica.
Domnul sa va calauzeasca, sa va lumineze si sa va de-a intelepciune!
Draga anonim, ai perfecta dreptate, insa trebuie sa urcam pe o alta scara duhovniceasca pentru a detine aceasta virtute, dar, repet, sunt situatii in care si vorba poate fi de aur (de ex. doar cu vorbe si dovezi(citate) poti sa convingi pe cineva de adevarul credintei ortodoxe) Si TACEREA si VORBA isi au rostul lor.
Domnul sa ne ajute sa folosim vorba si tacerea spre folosul nostru si a celorlati!
Guest
octombrie 2, 2010 @ 11:45 pm
Raspunsuri foarte interesante si cu adevarat poti invata din ele.
Doamne ajuta Diana,
nu contest ca Laura ( si RDF) are o comoara, are un suflet care e plin de iubire si cu siguranta ar putea ajuta multe suflete si multi tineri din generatia noastra (chiar si adulti, de ce nu?), de aceea da, trebuie incurajata. Doar ca ,uneori , vazand ca scrie atat de mult in unele comentarii, ma intrebam daca asta nu ascunde o fisura adanca a insusi sufletului ei. Am evitat sa spun asta de la inceput verde in fata pentru ca am vrut sa nu se confunda o incercare de a ajuta pe cineva din drag, cu judecarea. Nu are legatura cu argumentele, si eu sunt pro- argumente, si consider ca o discutie in care nu se aduc argumente noi nu prea are sens, e o discutie de dragul discutiei. Am intalnit multe cazuri, in care persoana respectiva scria foarte mult mereu , si spunea lucruri adevarate si folositoare , dar o facea pt ca vroia sa ascunda o tulburare, ascundea o fisura de care poate nici ea nu era constienta. Uneori, fara sa ne dam seama, scriem si scriem pentru ca simtim nevoia in mod inconstient de iubirea si atentia celorlalti din jurul nostru. Si e un sentiment pana la urma pe care il traim noi toti. Nu spun ca e cazul Laurei neaparat , dar altfel nu stiu sa imi explic nevoia de a scrie mereu (ca o data, de doua , trei ori mai simti nevoia sa scrii mult) atat de mult. Alteori poate fi doar dorinta de a-i ajuta pe cei in suferinta, cunosc sentimentul cand vrei sa sari in ajutorul cuiva, iar atunci chiar suntem datori sa ii ajutam cum putem. Eu personal , nici nu o cunosc pe Laura deloc, catusi de putin, doar din felul in care scrie si se exprima ii pot citi foarte slab sufletul, si pot spune ca imi este tare draga. De aceea, nu ii vreau decat binele. Poate eu gresesc. Dar asa am ramas eu cu sentimentul ca o persoana care scrie atat de mult are ceva lipsa inauntrul ei, o neliniste de care poate nici nu e constienta.Nici gand sa te judec!o Doamne cat de multe mi-s pacatele, caci mi-as amagi timpul daca as sta sa judec problemele altora cand ale mele plutesc in viata mea. Dar repet, mi-e draga Laura, si am vrut sa ma apropii de ea timid si sa vad sau mai bine zis, sa o fac pe ea in mod indirect sa vada, daca exista o problema sau nu. Iar daca eu gresesc in parerea mea, si nu exista vreo tulburare sau nevoie de atentie, sau oricare alta nevoie ce nu e de folos, cu adevarat fericita si binecuvantata esti Laura !
Placuta e discutia cu oamenii care poate nu gandesc la fel, dar nici nu se judeca. Multumire pt lucrurile ce le pot invata de la voi toti si rugati-va pentru luminarea mea.
Doamne ajuta
Guest
octombrie 9, 2010 @ 10:22 pm
doamne ajuta.viata fara DUMNEZEU.????????????? 🙁 nu traim fara Dumnezeu nu exista.desi am trait foarte mult timp fara Dumnezeu stiu ce inseamna e foarte dureros o viata care nu ai nimic,iesti fara sentimente tot timpul pus pe cearta iesti doar pus pe rele,in schimb acum stiu ce inseamna sa traiesc cu Domnul in suflet este o viata senina plina de avertismente si ajutor de la DOMNUL,DE FAPT DOMNUL ESTE TOT TIMPUL LANGA NOI DAR NOI SUNTEM NAIVI SI NU NE DAM SEAMA.DOAMNE AJUTA.