Cum să ne situăm față de iad și față de Rai. Un gând răscumpărător

Odată mi-am propus să-l întreb pe un domn fizician, care era fascinat de modele mecanice, și sisteme și motoare care fac lucrurile să se miște, un lucru de metafizică fundamentală. Pentru că domnul fizician era și metafizician, era un nobil angajat în căutările spiritului. Și întrebarea era așa: Care crede dumnealui că este motorul Iadului? Și care este motorul Raiului? Ce le mișcă, ce le generează lucrul mecanic și care este sursa puterii lor?
Dar întrebarea și răspunsul au întârziat, și au întârziat, căci domnul fizician nu era disponibil. Și inima tot îmi spunea, încurajator: „Hai! Hai! Gândește. Gândește cu ce ți-a dat Dumnezeu. Ești călugăr. Ești teolog. Ești fiu al Lui. Gândește ca un fiu al Lui”.
Și am căzut pe gânduri și m-am uitat la meridianele existenței mele. La toate traseele vieții mele. Și am văzut hărțile incredibile și mările pe care m-a purtat Dumnezeu. Și am văzut și Triunghiul Bermudelor al vieții mele, și Maelstromurile rațiunilor mele. Am văzut toate firele nevăzute unde vasele mele se scufundau. Mereu.
Căci de atâtea ori am căutat să-mi iau existența în mână, iar și iar. Și de atâtea ori un părinte vrea să știe că mână corabia vieților copiilor lui. De atâtea ori un tânăr la început de carieră vrea să se simtă forța care împinge toate deciziile și planurile vieții lui. De atâtea ori un muzician, sau un artist, sau un scriitor își ia singur povara proiectului vieții lui. Și el pregătește barca, el vâslește, el suflă vânt în pânzele vieții lui, el își calculează destinația. El duce povara întregii călătorii, sau se face el însuși călătoria. O, și Dumnezeu nu a vrut să fie așa!
Dar tu, suflete, ziceam eu? Suflete al meu, cine este mișcătorul vieții tale? Cine te poartă și te împinge pe toate drumurile vieții tale? Și a venit un gând simplu, smerit și teribil. Un gând de la un Tată care stă de vorbă cu fiul Lui. Și care blând, îi arată fiului harta vieții lui și harta inimii lui. Și m-a încurajat Dumnezeu, cu inimă de bărbat, să mă uit pe harta vieții mele. Să nu mă tem, și să nu deznadajduiesc, orice voi descoperi… Și m-am uitat și o clipă mi s-a părut că înțeleg totul. Că am viziunea întregului.
Am înțeles că motorul iadului meu sunt eu.
Și o pace ciudată și o liniște dumnezeiască m-a cuprins odată cu acest gând. Parcă îmi vorbise Dumnezeu ca Sfântului Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Am înțeles că ori de câte ori mă făceam centrul vieții mele, ori de câte ori suspendam de mine ca de o boltă cheile lumii, ori de câte ori mă puneam în poziție de a salva sau a mântui lumea, cu cele mai bune intenții – centrul și singularitatea iadului meu eram eu.
Și în aceeași liniște dumnezeiască, în aceeași pace ciudată, am înțeles lucrul celălalt. Incredibil. Că ori de câte ori îi încredințam lui Dumnezeu viața mea, ori de câte ori Îl lăsam pe Dumnezeu să mântuiască lumea, să fie bolta de care atârnă dorințele și proiectele mele – atunci, da, El devenea, iar și iar, motorul Raiului meu. Singularitatea de care atârnă universul vieții mele, așa cum atârnă candelabrul cel mare dintr-o biserică de turla de sus, unde stă Iisus Hristos Pantocrator sau Atotţiitorul.
Și dacă Dumnezeu ar fi rânduit să am copii, nu aș fi vrut ca ei să atârne de mine. Nu, dragii mei, nu atârnați de mine, eu sunt o iubire „prin încredințare”. Atârnați de Marea Iubire care este El. Eu asta pot să fac, să vă cresc și să vă învăț să atârnați de El.
Căci așa i-a luat Dostoievski de mână pe copiii și nepoții lui, pe patul morții, și le-a zis: „Dragii bunicului, orice ați greși în viață, să alergați la Hristos și să nu vă îndoiți de iertarea Lui, că Hristos tare mult vă iubește!”. Și acesta a fost testamentul lui Dostoevski, un geniu pătimaș, plin de viață tumultuoasă, cu patimă spre alcool, jocuri de noroc, infidelități ocazionale și crize de epilepsie. Testamentul lui a fost să le dea copiilor și nepoților lui această viziune măreață a Boltei de care atârnă toate dorurile și iertările și întoarcerile existenței noastre. Să le arate motorul Raiului și al Împărăției. El, Dumnezeu, în centrul existenței noastre.
Căci acum, Doamne, niciodată n-am putut să spun cine sunt eu… Când spun că „eu sunt eu”, sunt criteriul existenței mele. O apăsare cumplită mă cuprinde, o presimțire de iad la gândul că aș fi motorul vieții mele. Că sufletul care bate în mine ar genera totul și că aș trăi totul din „încredințarea” mea. Adică din credința în mine însumi.
Dar nu, Doamne, eu niciodată n-am fost „eu” și atât. Am avut presentimentul, de multe ori, că sunt un fel de „Tu întru mine”. Sau, din perspectiva Ta către mine, un „Eu întru tine”. Când Ți-am făcut loc, când Te-am pus pe altarul vieții mele, când Te-am făcut singularitatea Universului meu, atunci da, Tu ai fost, mereu, motorul Raiului meu. Tu ai suflat vânt în pânzele vieții mele, și Tu mi-ai purtat corăbiile pe oceanele dorințelor Tale. Și când am vrut să suflu eu vânt în pânze și să-mi port eu corăbiile, atunci Te-ai retras, smerit, și m-ai lăsat în naufragiile oceanelor mele.
O, și dacă la 80 de ani – după o viață în care m-am căznit să schimb eu însumi lumea și Ți-am reproșat că nu mă ajuți – aș înțelege că eu am fost, mereu, motorul iadului meu, atunci aș sări în sus de fericire! Căci aș înțelege că nu m-ai părăsit niciodată, și în acest iad al meu ai înviat Tu, Dumnezeul meu! Aș înțelege gândul smerit al Sfântului Siluan, și de acolo, din iadul meu, Te-aș repune în centrul vieții mele. Și Ți-aș fi din nou fiu, căci Tu îmi vei fi fost, mereu, Tată! Și mi-aș lua toată viața înapoi, și aș retrăi în clipa Ta kairos, în gândul Tău mantuitor, timpul meu cronos. Mi-aș trăi rătăcirea și îndoiala și autosuficiența mea de-o viață în aceeași clipă a Ta de iubire. Aș fi acasă, și din acest „acasă” al Tău voi fi trăit și mă voi fi purtat, ca un copil neștiutor, prin toate labirinturile vieții mele.
Dar acum am înțeles că până și rătăcirile au un centru. Ești Tu. Tu ai fost, mereu, Centrul rătăcirilor mele. Și în jurul Tău mi-am ales dezamăgirile mele. Și în preajma Ta mi-am trăit ereziile mele.
Am înțeles că pacea din acest gând n-o să se termine niciodată. Pentru că e un gând smerit, dumnezeiesc, din iad. Și Învierile se petrec numai în iad. Și El va fi iar și iar motorul Raiului meu, cât voi rămâne în gândul smerit că eu sunt motorul iadului meu. Căci asta știu cel mai bine să fac. Puneți-mă pe mine în centru și vă asigur că știu să naufragiez viața mea fără greș. Și de aici un zâmbet și o liniște din altă lume că El, în centrul vieții mele, le va ține pe toate, fără greș.
Încă admir fizicienii. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știu, și vreau să le învăț de la ei… Dar când mă uit în sus, în turla oricărei biserici, la Iisus Pantocrator, care a făcut Creația, Atotţiitorul, am sentimentul că știu Ideea de care atârnă toate. Am sentimentul că am găsit motorul Raiului, și al Împărăției, și al vieții mele întru El. Și a vieții Lui întru mine.
Și acolo este locul în care îmi atârn toate întrebările. Și locul în care nu mai e nevoie de răspunsuri. Căci sunt iubit și mi-e de-ajuns.
Autor: Protos. Iustin T., 24 mai 2023