Cum să pregătim vremea postului pentru mântuirea noastră

Cu ziua de azi facem început Postului Mare. Este postul patimilor și al morții Domnului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea neamului românesc. Pentru că acest post ne pregătește anume pentru faptul cel mare și dumnezeiesc al mântuirii noastre prin moartea și jertfa lui Hristos pe cruce, ne întrebăm cum ne-am putea apropia de zilele Sfintelor Patimi dumnezeiești? Cum am putea sta în fața crucii pe care moare răstignit pentru păcatele noastre Iisus Hristos?

Desigur, numai smeriți și pocăiți, simțind și mărturisind durerea pentru ceea ce a păcătuit și păcătuiește neamul omenesc, pentru ceea ce am păcătuit și păcătuim noi toți, față de Iisus Hristos, Mântuitorul.

Cum am putea sta nesimțind și nerecunoscând durerea, batjocura și moartea suferită de El, pentru păcatele noastre, pentru mântuirea noastră?

Să ne pregătim, deci, cum se cuvine păcătoșilor ce se pocăiesc pentru primirea mântuirii lor. Să ne pregătim cum se cuvine credincioșilor pentru Mântuitorul lor. Să ne pregătim pentru a simți și durerea cea mare și sfântă a morții lui Hristos pe cruce și bucuria cea mare și sfântă a Învierii Lui din morți.

Această pregătire nu este lucru neînsemnat, de trecut cu vederea și de nesocotit în viața noastră, ci dimpotrivă, aceasta este datoria noastră creștină cea mai mare, datoria de a-L primi și a-L cinsti pe Hristos, și răstignit, și înviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mântuirea noastră.

 Sunt totuși creștini care privesc cu nepăsare, cu lipsă de gând și de grijă pentru ceea ce avem de făcut și, mai ales, postind. Sunt unii cărora li se pare greu de ținut postul și sunt unii, sau aceiași, care cred poate că nu este de folos acesta.

Este și greșeală și păcat a gândi așa, pentru că postul este și o poruncă bisericească însemnată, și o mare datorie creștină, și un folos sufletesc mare pentru cel care îl înțelege și-l ține.

Este greșit a vedea în post un fel de silă, de constrângere, de îngrădire și de strâmtorare a vieții noastre, un chin sau o pedeapsă, pentru că ni se cere a reduce mâncarea, băutura și petrecerile și a ne struni poftele noastre omenești.

Este greșit a socoti smerenia și căința ce ni se cer postind, și rugăciunile, și metaniile, și mărturisirea păcatelor, ca împuținând și întristând viața noastră, ca lipsindu-ne de plăcerea de a trăi, ca ceva ce apasă, ce chinuiește.

Postul este și trebuie să fie umilință și înfrânare, cumpătare și pocăință, împuținare de multe plăceri și nevoi trupești. Dar, cu toate acestea, nu este nici suferință, nici lipsă de cele trebuitoare, nici caznă, nici greutate ce nu poate fi purtată, nici sarcină ce nu poate fi îndeplinită.

Cântările și rugăciunile Postului Mare vorbesc, într-adevăr, de lacrimi neîncetate, de rugăciune, de păcatele noastre cele multe, de frângerea inimii și de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc întruna de rătăcirea și de întoarcerea fiului risipitor, de pocăința femeii păcătoase, a tâlharului răstignit, de vameșul ce s-a rugat smerit, de alți păcătoși care s-au îndreptat.

Postul ne cheamă într-adevăr la o luptă și orice luptă are greutatea ei; la luptă cu patimile, cu deprinderile rele, cu gândurile urâte, cu toate acele îndemnuri și ispite pe care cartea bisericească le numește uneori „fiare”.

Postul este mărturisire și, în parte, ispășirea de păcate; este strigare împotriva păcatelor noastre și cerere fierbinte de ajutor și de iertare.

Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia și câștigul de milă, de îndrumare dumnezeiască și de iertare ce le avem postind, pentru trebuința noastră de mântuire, care este cel mai mare bun și scop al vieții creștinului. Cu acest gând și cu această dorință se cade să cugetăm, să simțim, să primim și să săvârșim vremea sfântului post. Nu ca pe o osândă sau ca pe o pedeapsă, nu ca pe o jignire adusă demnității sau cinstei omenești, nu ca pe o împuținare a vieții, a sănătății și a mântuirii noastre, ci ca pe un bun și potrivit prilej de a ne pocăi, îndrepta și împăca cu noi înșine și cu Dumnezeu, smerindu-ne în adevăr și căindu-ne, simțind durerea de a fi păcătuit, mărturisindu-ne Bunului nostru Mântuitor, Care a trebuit să sufere moarte pe cruce pentru mântuirea noastră, să sufere El osânda și ispășirea păcatelor noastre.

Cu ce drept și cuvânt omenesc am putea să nu simțim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mântuirea noastră?

(Teodor M. Popescu – Cum să primim, cum să ne pregătim și să săvârșim vremea postului pentru sufletul și mântuirea noastră, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2006, pp. 1-9)