Cum să te rogi neîncetat

Nu cred că există preot sau teolog care să nu fi vorbit despre acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”. Este unul din cele mai cunoscute şi impresionante îndemnuri din Scripturi. S-a vorbit şi s-au scris multe pe această temă. S-au scris articole, eseuri, cărţi (vezi Pelerinul rus) în care s-au pătruns sensurile acestor cuvinte, în mare profunzime. Filocalia este plină de astfel de cuvinte mari. Ce s-ar mai putea adăuga la tot ce s-a zis până acum?! Mai nimic. Nimic ce s-ar putea ridica la înălţimea acestor cuvinte.

Întotdeauna mi-a plăcut să pun în practică ceea ce mă atrăgea şi mă convingea. Şi cu toate că am citit atâtea tâlcuiri, explicaţii şi sfaturi referitoare la rugăciunea neîncetată nu reuşesc să adun mare lucru. Abia reuşesc să adun câteva minute de rugăciune dimineaţa şi seara. Mă trezesc dimineaţa, grăbit să ajung la facultate. Dau cu apă pe faţă, mă opresc în faţa icoanei din cameră şi încep şi eu să mă rog. Cu un ochi încă închis de somn, mai căscând din când în când, cu mintea la hainele cu care trebuie să mă îmbrac sau la cursul de dimineaţă de la facultate. Mai mult vis decât rugăciune. Gura dă din buze în treaba ei, mintea în treaba ei. La urmă amândouă în cor: Amin! Pe parcursul zilei mintea-i ocupată: facultate, familie, colegi, prieteni, etc. Din când în când, printr-o pauză sau când îmi amintesc, mai înalţ un gând către Dumnezeu. Seara, obişnuiesc să stau să lucrez la calculator până târziu. Când mă pun în pat să dorm, de multe ori e trecut bine de miezul nopţii.

Înainte însă, mă pun în genunchi în faţa icoanei şi dă-i cu „rugăciunea”. De multe ori extenuat, cu ambii ochi închişi de somn de data asta, încerc şi eu să stau concentrat timp de două – trei rugăciuni. După o vreme, am zis că nu e bine să mă rog atât de târziu, când sunt deja prea obosit. Ar trebui să-mi fac rugăciunea de seară mai devreme, cât sunt încă odihnit. Însă nici aşa nu merge, când am prea multă energie, sufletul nu are stare să stea la rugăciune. „Atunci, cum să fac!?” Am citit eu, că rugăciunea nu stă în cuvinte multe şi că de fapt chiar şi călugării se roagă doar cu ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” „Asta-i cheia!”, am zis eu. „Aşa am să mă rog de-acum”. Şi încep eu să mă rog aşa, un minut, două, trei, dar mintea omului tot nu vrea să stea la rugăciune. O ia la fugă pe coclauri. „Şi-atunci ce e de făcut!? Nici aşa nu merge”.

Am mai citit eu, că e mai greu la început pentru cei neobişnuiţi. Că trebuie lucrată treptat şi ordonat rugăciunea. La început cu un număr mai mic de repetări, iar apoi, uşor – uşor să cresc acest număr, până ce ajung la rugăciunea neîncetată. Aşa că, încep eu întâi cu 50 de repetări. Şi zic: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 1. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 2. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. 3… miluieşte-mă pe mine păcătosul. 21…” Sau era 20?” Şi uite aşa că eram mai mult atent la numărat decât la rugăciunea propriu-zisă. „Nici aşa nu merge.” Nu funcţionează nici cu rugăciuni scurte, nici cu rugăciuni lungi. Nici când sunt odihnit, nici când sunt obosit. Şi-atunci cum să mă rog eu, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp!? Mai văd eu, după asta cum stă treaba cu neîncetatul. Şi încercam eu să găsesc o soluţie concretă, practică la problema mea. Fără Teoria Chibritului, fără sfaturi date-n vânt.

Am observat că totuşi aveam uneori perioade, momente când sufletul tânjea după rugăciune, după dialogul cu Dumnezeu. De obicei, acest lucru se întâmpla când simţeam ajutorul Lui, când simţeam intervenţia Lui în viaţa mea. Atunci, sufletul meu căuta să-I mulţumească, căuta să-I vorbească. Atunci şi sufletul şi mintea şi trupul stăteau la rugăciune. Aşa, mi-am dat seama că nu contează dacă trupul mi-e obosit sau odihnit; dacă mintea zice cuvinte multe sau puţine. Ci contează ca sufletul să caute să-I vorbească, să fie în legătură cu Dumnezeu. Atunci, când aveam momentele astea bune de rugăciune simţeam o bucurie şi un entuziasm încât nu mă recunoşteam. Parcă nu mă rugam eu.

După o vreme am citit la părintele Arsenie Boca cum Dumnezeu întru Sfinţi Se odihneşte. În timpul Sfintei Liturghii, în timp ce la strană se cântă Sfinte Dumnezeule, preotul se roagă zicând în taină: „Dumnezeule cel Sfânt, Care întru Sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de serafimi şi mărit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat […].” Deci Dumnezeu locuieşte înlăuntrul sfinţilor, se odihneşte întru ei. Şi nu locuieşte singur, ci cu toată Împărăţia Lui. Chiar Mântuitorul nostru zice: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17, 21)

De aceea, când facem fapte plăcute înaintea lui Dumnezeu, când încercăm să ne ferim de păcate, când ne asemănăm măcar în voinţă cu sfinţii, atunci Dumnezeu Se odihneşte întru noi. Atunci, El se roagă împreună cu noi. El se roagă pentru noi, dinlăuntrul nostru. A te ruga neîncetat, este imposibil omului de unul singur. Acest lucru este supraomenesc. Este dumnezeiesc. Doar Dumnezeu o poate face. Doar împreună cu Dumnezeu o putem face. De aceea, când începem rugăciunile, începem întotdeauna cu rugăciunea Împărate Ceresc pentru a ruga Duhul Sfânt: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Iar în rugăciunea Domnească, zicem „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-Se numele Tău, Vie Împărăţia Ta, […]”. Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte acest „Vie Împărăţia Ta” tot ca o chemare a Duhului Sfânt, ca o întărire a faptului că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

Aşa că, dacă noi nu ne putem ruga singuri, să-L lăsăm pe Dumnezeu să o facă. Să nu-L alungăm prin faptele şi gândurile noastre din noi. Ci să-L lăsăm să Se odihnească întru noi.

(Radu)