Cum trebuie să înțelegem în profunzime sintagma: smerita cugetare?

Smerita cugetare  nu este o informație, o definiție sau o realitate care poate fi expusă și înțeleasă rațional, ci o stare pnevmatică, duhovnicească, de adâncă conștiență și conștientizare interioară, care cuprinde sesizarea întregii realități a persoanei umane și care e trăită ca vedere de sine din ce în ce mai specializată.

A cugeta/a gândi despre tine că ești păcătos înseamnă a avea evidența interioară a păcatelor și a consecințelor lor în ființa ta. Pentru ca să știi însă cât de păcătos ești trebuie să afli de la cei care sunt cei mai în măsură să îți vorbească despre patimi, pentru că s-au luptat cu ele toată viața, adică de la Sfinți.

Dar ca să știi păcatele și virtuțile trebuie să citești Scriptura, Sfinți Părinți, Vieți ale Sfinților, Filocaliile, cărțile de cult, dogmele și canoanele Bisericii.

Pe măsură ce afli în cât de multe învățături rele ai crezut, din neștiință și întunecare spirituală și câte păcate ai făcut, pe atât ți se erodează buna încredere despre tine, mintea ta autonomă, infatuarea ta, îți este smerită prostia și te face să te simți mic și gol de fapte bune în fața lui Dumnezeu.

Această stare clară, realistă despre noi înșine, din ce în ce mai realistă înseamnă smerită cugetare, adicăreală cugetare despre realitatea noastră interioară.

Și tot afundându-ne în cunoașterea de sine și având o tot mai concretă, subtilă și multiformă înțelegere a realității noastre personale pășim spre harisma smereniei, care este fără final și care e trăită ca o conștientizare abisală a faptului că tot binele nostru, toată fapta și virtutea noastră își au fundamentul în harul lui Dumnezeu.

Însă, ca să ajungem la smerita cugetare trebuie să fim conduși, pas cu pas, de simțirea interioară a harului Prea Sfintei Treimi.

Adevărul experențial însă, care îi panichează sau îi revoltă pe mulți e următorul: nu poți să ajungi la simțirea conștientă a harului în tine însuți, a harului primit la Dumnezeiescul Botez și prin toate Tainele, ierurgiile, rugăciunile și faptele Bisericii, până nu ai ajuns la vederea slavei lui Dumnezeu.

Adică, după primul extaz, apare și conștiența interioară a harului, care ne duce la o conștientizare tot mai mare a păcatelor și a patimilor noastre, care duc la smerita cugetare, care are nespus de multe trepte, atâta timp cât fiecare ajunge să o trăiască în mod personal.

Astfel, la o stare duhovnicească ajungem în mod harismatic, conștient și la timpul potrivit, atunci când Dumnezeu cunoaște că avem nevoie de o anumită experiență, înțelegere, luminarea sau vedere dumnezeiască.

Iar dacă nu am ajuns la ea nu știm ce să spunem despre ce se petrece în cadrul ei.

(Pr. Dorin Octavian Piciorus)