Cunoștința îngâmfă dar slujirea aproapelui te face una cu el

Duminică, 12 noiembrie 2013, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-am întâmplat să particip la Sfânta Liturghie în Iași la biserica Parohiei „Sfântul Sava”, una dintre cele mai frumoase biserici din țara noastră, fostă mănăstire. Aici slujește și părintele diacon Sorin Adrian Mihalache, licențiat în teologie și matematică, doctorand în filozofie și asistent universitar în Iași și București. Cu siguranță îl știți din articolele publicate în Ziarul Lumina sau din conferințele video de pe internet.

M-am bucurat să văd că la sfârșitul Liturghiei părintele a ieșit să predice. La sfârșit am avut ocazia să schimb câteva vorbe cu dânsul și mi s-a părut un om deschis, smerit și sincer, și asta mi-a întărit convingerea asupra subiectului abordat la predică.

Era duminica în care s-a citit pilda samarineanului milostiv și părintele a pus față-n fața înțelepciunea învățătorului de lege și fapta samarineanului milostiv. O să spicuiesc câteva idei din predica părintelui, așa cum reușesc să mi le amintesc.

Trăim într-o lume în care noi oamenii vrem să ne certificăm cunoștințele, vrem să avem studii înalte și diplome care să ateste cunoștințele noastre. Vrem ca societatea să ne cunoască și să ne trateze ca profesioniști, ca experți într-un anumit domeniu. Vrem studii de master, studii doctarale, MBA-uri, vrem funcții înalte, și astea toate pentru a putea vorbi cu autoritate, pentru ca vocea noastră să fie auzită, citată de alții, și considerată relevantă în domeniu în care activăm.

Uneori confundăm desăvârșirea vieții creștinești cu certificarea pe care ne-o dă societatea, aceea de oameni învățați, cu o expertiză științifică puternică. Dacă ești doctor în matematică, în fizică sau într-o altă știință, dacă ești lector sau profesor universitar, dacă ai scris câteva cărți, dacă ești chemat pe la conferințe și întâlniri naționale și internaționale, poți rămâne ușor cu impresia că ai ajuns la capătul de sus al formării tale profesionale și al formării tale ca om. E foarte fina granița de aici până la a spune că ești un creștin bun, care prin înțelepciunea sa ajută societatea.

Și acum vine partea interesantă a discuției. Mântuitorul Hristos a relatat pilda samarineanului milostiv unui învățător de lege care l-a întrebat cum să moștenească viața veșnică. Bineînțeles acel învățător de lege, similar preoților din ziua de astăzi care îi învață pe oameni poruncile lui Dumnezeu, știa foarte bine acest lucru, dar a vrut să-L ispitească pe Domnul Hristos.

Mântuitorul nu bagă de seamă această ispită și îi consideră întrebarea sinceră și îi răspunde:

„Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Luca 10, 26)

Învățătorul de lege răspunde:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27)

Mântuitorul îi certifică răspunsul corect: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.” (Luca 10, 28)

Dar învățătorul de lege vrând să se îndrepteze pe sine, conștient că nu împlinește această poruncă, îl întreabă pe Domnul: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29)

Și acum Domnul îi relatează pilda cu samarineanul milostiv pe care o știți prea bine.

Părintele Sorin insistă asupra faptului că învățătorul de lege deși știa poruncile lui Dumnezeu, era înțelept / învățat totuși nu le aplica. Și de aici trage concluzia că la mulți dintre noi există un mare gol între ceea ce știm (cunoștințele noastre) și ceea ce aplicăm în faptă (slujirea aproapelui).

De aici înțelegem ușor că deși societatea ne-a certificat ca profesioniști, totuși înaintea lui Dumnezeu vom fi judecați după cât am aplicat în viața noastră din cunoștințele dobândite.

A dobândi înțelepciune fără a o aplica este echivalent cu a trece nepăsător pe lângă un om aflat la marginea drumului, bătut și tâlhărit, așa cum au trecut preotul și levitul din această pildă.

Pentru ce oare facem școală? Pentru ce ne trudim să aflăm așa de multe despre lumea ce ne înconjoară, despre om, despre univers, despre legile care guvernează cosmosul? La ce folos educația oferită copiilor? La ce folos 16-20 de ani de școală?

Oare pentru a fi cel mai bun? Pentru a fi cel mai de succes? Pentru a câștiga cei mai mulți bani?

Toată știința lumii își are izvorul în înțelepciunea lui Dumnezeu, Creatorul a toate, și toată înțelepciunea lui Dumnezeu este în esență iubire față de om și față de toată creația.

Ne educăm copiii ca să învețe să-și iubească aproapele, să învețe să-l înțeleagă, să-l ierte, să-l rabde așa cum e. Îi educăm pentru a afla cât de frumoasă a făcut Dumnezeu lumea, cât de frumos este omul, și cât de mult îl afectează patimile și răul din el. Copiii și tinerii învață o meserie nu doar pentru a câștiga un ban ci și pentru a sluji aproapelui ca brutuar, medic, polițist, profesor, mecanic auto, șofer, avocat, zidar, judecător, sudor, preot și așa mai departe.

La ce folos mii de cărți de psihologie în librăriile României dacă nu învățăm din ele că trebuie să-l îngăduim pe omul de lângă noi, așa cum este el, cu defectele și slăbiciunile lui, și trebuie să-i arătăm compasiune.

Slujirea aproapelui, spune părintele Sorin, este capătul de sus al vieții noastre. Nu există lucru mai mare în lumea aceasta decât să ne odihnim în slujirea aproapelui.

A sluji aproapelui nostru, în feluritele forme ale iubirii, este maximul pe care-l putem face în viața aceasta, în drumul nostru către Dumnezeu. Dacă noi căutăm cu sinceritatea să ne apropiem de Dumnezeu, să ne îndumnezeim, să renunță la păcatele noastre, atunci maximul pe care-l putem face acum este să facem o faptă bună aproapelui. Și când spun asta nu mă gândesc la lucruri mari ci începând de la micile detalii.

Prin urmare poți începe de la a nu mai judeca pe cineva când îți vine un gând de judecată. Poți începe de la a da ceva de mâncare sau de îmbrăcat unui om sărac. Poți acum să-ți aduci aminte de cei apropiați și să te rogi pentru ei. Poți să nu te mai enervezi pe colegul tău. Poți să nu-ți mai judeci vecinul. Poți să-ți faci timp să-ți ajuți părinții, soția, copiii. Poți renunța un pic la tine pentru celălalt.

Cunoștința îmgâmfă ne spune Sfântul Apostol Pavel, dar dragostea zidește. Când afli multe te crezi înțelepți și poți ușor să-i disprețuiești pe alții văzându-le neștiința.

Însă când slujești aproapelui te simți una cu el, îl simți ca făcând parte din tine, din familia ta. Când pui umărul să-l ajuți, simți neputința lui ca pe propria-ți neputință.

Slujirea aproapelui reface trupul Bisericii, reface marea familie a lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos este Cel care a adus în lume mesajul slujirii aproapelui și a dat putere desăvârșită de a sluji aproapelui prin răstignirea Sa pe Cruce.

Ce înseamnă oare răstignirea Domnului pe Cruce și lipsa Lui de reacție la răutatea noastră?

„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumne­zeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul mor­ţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.” (Sf Iustin Popovici)

Răstignirea și Învierea Domnului sunt fapte de iubire, și nu vorbe.

Voi finaliza printr-un cuvânt al părintelui Ilie Imbrescu, mărturisitor în temnițele comuniste, care reușește foarte bine să sintetizeze relația dintre cunoștință și slujirea aproapelui:

„Orice om, care vesteşte şi vrea să înfăptuiască dreptatea în lume, trebuie să dovedească şi să întărească vestirea lui prin jertfă. Lupta şi jertfa lui în raport cu istoria, nasc eroismul – iar, în raport cu vecinicia, nasc martiriul (mucenicia).”

(Claudiu Balan)