Cuvinte de învățătură ale părinților de la Putna în tabăra de la Putna (17-20 aug. 2012)

În timpul taberei de vară de la Putna am asistat la patru cuvinte de învățătură ținute de monahii și ieromonahii de acolo, care ne-au plăcut foarte mult. La ideea unora dintre participanți am ajuns să reconstituim din memorie sfaturile lor, în speranța că recitindu-le ne vor fi de folos și nouă și celor care n-au participat.

Mai jos puteți citi câteva idei din fiecare discurs. Mulțumim Alinei Borodi, lui Dănuț Belu și Cristinei Șerbănescu, care au contribuit la acest buchet de cuvinte folositoare.

Discursul Părintelui Teofan de la Mănăstirea Putna, ținut în muzeul mănăstirii

Părintele de la muzeul mănăstirii a fost foarte deschis către noi tinerii… ne-a răspuns la întrebări, şi ne-a sfătuit bine. Glumind a spus că: „Uite că și internetul poate face ceva bun, să vă adune pe toți laolaltă în numele lui Dumnezeu”.

Ne a spus că dintotdeauna Mănăstirea Putna a fost deschisă tinerilor, de aceea ei sunt mereu deschiși în a cere ajutorul, sau a cere sfaturi. Totodată acolo de obicei se adunau mulţi tineri mai ales vara. Ne-a spus că e de apreciat interesul şi efortul nostru de a veni acolo şi a participa la Sfintele Slujbe. Ne-a sfătuit să ne alegem ca viitor soţ/soţie dintre tinerii credincioşi, tinerii din Biserică spre binele nostru şi al urmaşilor noştrii. Ţin minte că l-am întrebat: “Părinte cum vedeţi pusă în practică expresia „ţine mintea ta în iad şi nu deznădajdui” iar el mi a răspuns că iadul e lumea de azi cu ispitele şi urăciunile ei, iar Hristos e nădejdea noastra. Deci nu avem voie să deznădăjduim, avându-L pe Hrisos ca ajutor al nostru şi Mântuitor.

Legat de Sfântul voievod Ştefan cel Mare a fost o întrebare despre bârfele care sunt pe seama lui că a avut copii din flori şi de ce este canonizat sfânt pentru că a purtat războaie, a ucis. Părintele ne-a spus să facem deosebirea între imaginaţia lui Mihail Sadoveanu şi izvoarele istorice. Acestea din urmă nu amintesc decât că Ștefan cel Mare ar fi avut un singur fiu nelegitim, și nu zeci.

Apoi, legat de motivul pentru care este considerat sfânt: a apărat Moldova, ultimul bastion ortodox din acele vremuri, de invazia otomană care dacă reuşea islamiza aceste meleaguri. Legat de războaie, a spus că în vremea aceea toţi principii erau războinici, se purtau multe războaie şi nu se putea să fie altfel într-un context așa de violent. Însă trebuie avut în vedere că nu-i plăcea să omoare, purta aceste lupte pentru apărarea credinţei şi a neatârnării neamului. De asemenea, ca să ne dăm seama că nu era posibil o altfel de abordare cu turcii, ne-a dat exemplu pe soldatul rus Evgheni. Acesta a fost martirizat de curând pentru că este creştin de către musulmani. Lui şi colegilor lui, soldaţi ruşi, li s-a cerut de musulmani să treacă la religia lor şi să se lepede de credința cea adevărată. Singur Evgheni a avut tăria şi curajul să refuze şi pentru aceasta a fost legat cu mâinile la spate şi i s-a tăiat gâtul în faţa celorlalţi. Acest soldat este considerat deja sfânt mucenic al vremurilor noastre. Ca o concluzie, părintele a subliniat că aşa sunt musulmanii, iraţionali, și înaintea lor n-ai decât două variante: ori mori pentru credința ta, ori lupți până la moarte ca să-ți aperi neamul și credința.

Legat de căsătorie a spus că ne sfătuieşte să ne alegem soţi credincioşi, oameni din mijlocul Bisericii. Să nu ne mândrim crezând că vom atrage noi la credinţă pe soțul necredincios, pentru că mare parte din cei răi nu se schimbă în viața de familie. Nu suntem toţi atât de tari încât să ajungem ca o doamnă pe care o ştie dansul şi care a ajuns să-şi facă rugăciunile în grajd ca să n-o vadă soţul şi s-o bată pentru că se roagă! A spus că sunt şi excepţii, dar de obicei foarte puţine. A dat exemplu unei alte femei, care a spus mult timp rugăciunea inimii, rugăciunea lui Iisus; o spunea noaptea după ce soţul adormea, o spunea de 3000 de ori şi până la urma soţul ei a devenit credincios ca urmare a credinţei ei. Dar ea este o excepţie, nu toată lumea poate face asta, nu toţi putem fi atât de așa. Totuşi să spui de atâtea ori rugăciunea inimii e mult şi pentru călugări! Doamna aceea era tare în credinţă. Tot legat de alegerea soțului a spus că dacă nu e la fel de credincios că noi, măcar să ne lase să mergem la Biserică şi să nu ne împiedice să ne rugăm. Dar a spus apoi în glumă că sunt unele persoane tolerante până la căsătorie și apoi în viața de familie deodată se schimbă.

Părintele spunea că Ortodoxia stă în putere, în simțirea Duhului lui Dumnezeu, și nu în cuvânt sau în predică.

Tot părintele ne vorbea despre faptul că inclusiv străinii care vin la Mănăstirea Putna simt ceva deosebit și spun: „Aici este ceva aparte, ceva ce n-am mai trăit în altă parte.”

Întrebându-l Radu despre cum am putea împăca toată lecturile din toată știința lumii cu credința în Dumnezeu, el a spus să nu ne pierdem în știință ci orice facem să ne trimită cu gândul către Dumnezeu. Dacă știința lumii nu trimite către Hristos mai tare ne bagă în ceață.

Predica de duminică de la Mănăstirea Putna: Evanghelia datornicului nemilostiv

Părintele a început punând o întrebare: “De ce cuvintele de încurajare pe care le spunem altora, în cazul nostru nu au efect?” De ce ştim şi reuşim foarte bine să scoatem pe cineva din deznădejde amintindu-i că Dumnezeu îl iubeşte şi este milostiv însă când ne spunem nouă aceleaşi cuvinte nu reuşim să ne încurajăm? Apoi a explicat: “Aceasta se întâmplă pentru că noi ne raportăm la Dumnezeu că la un judecător şi uităm că este şi milostiv, de aceea deznădăjduim”.

A început apoi să explice pildă citită din Evanghelia duminicii. A spus că datornicul din pildă avea o datorie foarte mare la stăpânul său, era o datorie care nu se putea plăti într-o viaţă de om şi nici în viața urmaşilor lui. Datornicul ştia aceasta şi nu a avut reacţia pe care poate am avea-o în mod obişnuit; el nu s-a luat la socoteală cu stăpânul său, să-l întrebe: Dar cum să fi făcut eu aşa o datorie, nu vezi că e cu neputinţa să fi fost eu singur? Sau să-l roage să-I dea timp să cerceteze problema şi să vadă de ce s-a adunat aşa o sumă mare. Nu, el a recunoscut simplu că este datoria lui faţă de stăpânul său şi i-a cerut să-l ierte. Stăpânul, fiind milostiv, l-a iertat imediat, numai pentru că acela i-a cerut.

Apoi vedem o altă imagine cumva şocantă: acest datornic care a avut mărinimia de suflet să-şi recunoască greşeala în faţa stăpânului este extrem de crud cu un semen al său care îi datora de 100 de ori mai puţin decât datorase el stăpânului său. El îl strânge de gât şi-l băgă în temniţă ca să-i plătească datoria, nu arată nici un pic de milă. Părintele se întreabă: “Oare ce s-a întâmplat cu el de a devenit aşa crud, cum de un om care şi-a recunoscut datoria avută faţă de stăpânul său, poate să devină atât de crud şi de neomenos cu semenul său?”

Răspunsul este că el nu a înţeles cât de mare era datoria avută la stăpânul său şi l-a minimizat pe stăpân, tratându-l ca pe un argat al său. El a considerat că era de datoria stăpânului său să fi făcut asta. De aceea nu a ştiut să fie recunoscător şi a fost atât de crud cu semenul său. Apoi spre final a spus că şi noi, fiecare din noi avem o datorie mare la Dumnezeu, cel ce ne-a dat viaţă şi că trebuie mereu să fim recunoscători şi să ştim să mulţumim mereu.

Părintele a subliniat că Hristos a venit pentru fiecare din noi, S-a răstignit pentru fiecare din noi; în sensul că avem fiecare o relaţie personală cu el.

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi (personal) şi înţelegem cât trebuie să-i fim de recunoscători, nu vom mai simţi că avem duşmani, ci îi vom privi şi pe ei cu dragoste

Discursul Părintelui Grigorie de la mănăstirea Sihăstria Putnei

Ţin minte că a spus că în 2007 când a venit într-o vizită turistică la mănăstirea aceasta şi nu a stat mult, nu a simţit nimic, dar când a venit şi a rămas peste noapte, atunci a avut răgaz să intre în duhul locului, a simţit apoi că aici trebuie să revină şi să rămână. Cred că ne-a spus asta legat de faptul că eram un grup care face un pelerinaj la locuri sfinte. Era legat de ideea că e bine să stai într-un loc mai mult, să participi puţin la viaţa locului că să simţi duhul locului, să intri în atmosfera lui. Dacă doar vizitezi pe fugă nu poţi avea o trăire adevărată.

Tot legat de grup ne-a pus o întrebare: “De ce credem noi că se strică şi se răcesc relaţiile dintre oameni?” Mădălina ţin minte că zis că pentru că îl pierd pe Hristos din mijlocul lor Apoi dânsul a răspuns: „din cauza îndreptăţirii de sine.” Este principala cauză pentru care se rup relaţiile omeneşti. Că fiecare ajunge la un moment dat să-şi dea dreptate numai lui şi nu-i mai da dreptate celuilalt.

Ne-a spus să fim atenţi la îndreptăţirea de sine şi să îl înţelegem pe fiecare din grup cu neputinţele lui, să-l iubim. Pentru că e normal ca într-un grup să apară şi neînţelegeri. Dar dacă avem înţelegere unii faţă de alţii şi nu ne îndreptăţim pe noi, păstrăm pacea şi iubirea.

Ţin minte că a întrebat cineva de ce atunci când se află în locurile foarte aglomerate (în mall-uri, la metrou, etc.) simte un pustiu așa în suflet și simte cum toți oamenii sunt îndepărtați și reci.

Atunci părintele l-a rugat să nu se supere, dar ceea ce simte el este din pustiul sufletului lui. Ceea ce simte din partea celorlalţi este de fapt din el, că el nu reuşeşte să se deschidă de fapt faţă de ceilalţi. Dacă vrem ca o persoană să ne iubească, să se deschidă faţă de noi, trebuie noi mai întâi să ne deschidem noi faţă de el cu sinceritate şi cu iubire.

A amintit de Sfântul Serafim de Sarov care spune: „Dobândește Duhul Sfânt și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.”

Apoi a dat un exemplu, de un părinte (nu mai ţin minte cine) care atrăgea oamenii la el fără cuvinte pentru că ei simţeau că el îi iubeşte şi se roagă pentru ei toţi.

Întrebând despre acţiunea cu copiii din orfelinate pe care Asociaţia Ortodoxia Tinerilor vrea s-o întreprindă și să-i ducă duminica la Biserică, Dânsul a spus că aceşti copii au o nevoie foarte mare de iubire şi au tendinţa să ceară tot mai mult. A spus că trebuie să avem pe de o parte seriozitate ca să impunem un respect al lor faţă de noi şi pe de altă parte iubire. Spunea şi că ei simt foarte tare nevoia de părinţi. De aceea să le spunem că tatăl şi mama lor sunt Dumnezeu şi Maica Domnului.

Asta îi va ajuta mai mult decât celelalte lucruri materiale pe care le putem oferi.

Apoi ne-a mărturisit că şi dansul este un copil care a crescut la orfelinat şi că acest gând că Dumnezeu este Tatăl lui l-a ajutat foarte mult să nu descurajeze. Ne-a spus că făcând aşa, învăţându-I să se roage, le facem cel mai mare bine şi ei nu ne vor uita toată viaţa. La fel şi dansul ţine minte cu dragoste pe cei care l-au dus prima dată în Biserica, unde a şi rămas mai târziu călugărindu-se. De asemenea, a subliniat faptul că nu trebuie să-şi judece părinţii pentru faptul că i-au lăsat acolo. Dânsul nu o face, i-a înţeles pe părinţii lui că l-au dat la casa de copii când era mic. S-a rugat şi se roagă pentru ei şi îi mai vizitează. Ţin minte că a spus că s-a rugat la Dumnezeu pentru tatăl lui să nu mai bea, că nu îi face bine şi după un timp, tatăl lui se lăsase de băutură. Acum este mai aşezat şi mai credincios. Eu am înţeles de aici că mai mult ajuţi un om cu rugăciunile din inima decât cu o mie de vorbe şi argumente. Cred că asta a vrut să lase să se înţeleagă.

(Așteptăm completările voastre, a celor care vă mai amintimți și alte lucruri)