Da, Doamne, Te iubeşte sărmana mea inimă…!

Dumnezeu ne-a lăsat nouă poruncă frumoasă: să-L iubim pe El cu toată inima noastră, cu tot sufletul şi cu tot cugetul nostru.

Uneori, amintindu-mi de această poruncă m-am neliniştit cunoscând că inima mea nu ştie încă să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum se cuvine, ştiind că de multe ori păcatele mele m-au depărtat de El şi răceala inimii mele L-a alungat. Cugetul meu se leagă de atâtea ori de cele lumeşti şi-L uită pe Cel Veşnic şi Binefăcătorul vieţii mele…

Mă gândesc deseori la Sfântul Petru, cel care s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul patimilor Domnului. S-a lepădat de frica iudeilor şi apoi a cântat cocoşul, iar el a plâns cu amar… O, Doamne, câtă durere trebuie să-i fi cuprins inima! Câtă părere de rău pentru lepădarea sa!… A înţeles el atunci pe Cine a părăsit.

Şi ceea ce i se întâmplă lui Petru după învierea lui Hristos îmi dă mereu nădejde atunci când eu înţeleg pe Cine alung cu păcatele mele, pe Cine părăsesc, pe Cine nu iubesc după cuviinţă.

Cred că şi pe mine mă întreabă Dumnezeu (ca odinioară pe Petru), şi pe noi toţi ne întreabă cu blândeţe Hristos: ”Mă iubeşti tu pe Mine?” Eu cred că aceasta ne întreabă El tainic în inimă la fiecare spovedanie, în toată clipa când ne recunoaştem cu umilinţă păcatele şi la fiecare rugăciune curată adusă Lui.

Şi ştiind că El ne iartă şi ridică vina noastră atunci când ne pare rău cu adevărat, cum să nu-I răspundem şi noi cu Sfântul Petru: ”Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc!” Ştiind că El vrea să-L iubesc aşa cum sunt, cu toate neputinţele şi păcatele mele Îi răspund :

”Da, Doamne, Te iubeşte sărmana mea inimă, …

aşa cum poate, Te iubeşte, Bunule, nevrednica şi săraca inima mea!”

(Talita)