„Dă-mi Doamne inima care să poată iubi ceea ce Tu iubești și dorești pentru mine.”

Iubiți frați, sunt mulți ani de când doresc să vă pot scrie și eu aici o poveste care să merite citită, și poate că azi, mila și răbdarea lui Dumnezeu au făcut posibil acest lucru. Multe rugăciuni și lacrimi au curs până să se întâmple asta, și mă rog ca oricine va citi acese rânduri să găsească ceva de folos pentru mântuire. Povestea se adresează tuturor celor care au pierdut răbdarea așteptând și căutându-și perechea potrivită, dar mai ales celor care s-au gândit cel puțin o dată la păstrarea fecioriei până la căsătorie.

Pentru că povestea se întinde pe parcursul a peste 20 de ani, voi nota doar momentele cheie din acest interval, pentru ca la final, toate aceste momente să se asambleze, ca elementele unui puzzle imens, într-o imagine completă, care reflectă pronia, mila și răbdarea lui Dumnezeu cea fără de sfârșit. Luate individual, aceste mici întâmplări, pot părea, și au părut la momentul respectiv, lipsite de sens, dar ele se umplu de sens la sfârșit, doar privind imaginea de ansamblu.

1. Povestea începe în jurul vârstei de 17 ani, când în mintea oricărui adolescent încolțesc toate visele și fanteziile sexualității. În anturajul și între colegii mei de liceu nu puteam găsi nimic duhovnicesc care să frâneze cumva aceste impulsuri, ci doar îndemnuri de a le pune cât mai repede în practică. Era într-o seară rece când, mergând singur pe trotuar în orașul natal, apare de niciunde în fața mea o femeie. Era slabă, mică de statură, îmbrăcată gros și extrem de simplu, cu un chip din care nu îmi mai pot aduce azi nimic aminte. M-a oprit, și nu știu cum, discuția a ajuns imediat la întrebarea cheie:

-Nu ai vrea să aștepți până la căsătorie, ca să fii împreună cu o femeie?

La cât de îmbibată aveam pe atunci mintea cu dorințe, nici măcar întrebarea asta, pusă pe cel mai blând ton, cu o blândețe care frângea orice rezistență, nu a încăput în mintea mea.

-Nu cred că voi aștepta eu asta…, am răspuns eu doar din politețe.

-Nu crezi că așa ar fi mai bine?…, a fost singura încercare de rezistență în fața răspunsului meu.

-Ei, o să mă mai gândesc, dar nu cred că o să aștept.

Am plecat apoi, discuția nu a durat mai mult de 2 minute, iar această întâmplare s-a pierdut în negura timpului. Orașul meu e mic, vreo 15.000 de locuitori, nu au existat niciodată în el acțiuni prozelitiste. Deci întâmplarea nu putea trece drept ordinară. Nu după mult timp după acest episod, mi-am început viața intimă. Bineînțeles, am trăit apoi toate păcatele specifice tinereții, dar fericit nu am fost niciodată. Bucuria păcatului e scurtă, dar durerile care vin după, sunt atât de lungi și intense, încât strivesc până și amintirea momentului de bucurie, iar la final, un gol imens, dureri, remușcări, neîmplinire și suferință. Astea toate le-am trăit eu, pe parcursul a 7 ani, de când am ales conștient, să urmez calea mea, a păcatului, a plăcerilor. 7 ani de căutări a acelei femei, care să îmi fie pereche. Dar o căutare pe calea mea proprie.

2. Momentul cheie. La aproximativ 9 ani distanță de la întâlnirea cu femeia, într-o duminică de octombrie, am hotărât să merg până la biserică. De notat că, dintr-o inerție din copilărie, când mama mea mă ducea cu ea duminica la slujbă, câteodată mai mergeam și acum, dar cel mult o dată pe lună, și doar așa spre sfârșitul slujbei, încât nici nu înțelegeam nimic, nici nu rămâneam cu nimic din slujbă. Am ajuns și acum, pe la 11 și ceva. Am observat că era invitat un preot care nu era de acolo. Avea o voce puternică și frumoasă, și el a ținut predica de la sfârșitul slujbei. Imediat ce a încheiat, am vrut să plec, zicându-mi că e prea multă lume ca să aștept la miruit. De niciunde apare langă mine o bătrână pe care o cunoșteam. Era sora gazdei la care locuisem în trecut, și mă văzuse o singură dată în viața ei, în urmă cu vreo 6 luni, încât m-am mirat tare când m-a recunoscut. De notat că nu avea cum să știe că în acea duminică voi fi în acea biserică.

– Hai, nu vrei să rămâi să vorbești cu acel preot, că se zice că are har?

– Nu mai rămân acum, că mă grăbesc.

– Hai, te rog, doar un pic să schimbi o vorbă cu el…

– Bine, haideți că rămân puțin…, am răspuns eu doar ca să scap repede de ea.

M-a luat de braț și m-a dus aproape de cercul de vreo 8 oameni, în mijlocul căruia se afla părintele. M-a lăsat acolo, instruindu-mă ca, după ce pleacă acei oameni, să merg să vorbesc cu el, iar eu dăseam din cap afirmativ, așteptând în sinea mea doar să plece ea, ca apoi să plec și eu, fără a mai vorbi cu preotul. În clipa când a ieșit din raza mea vizuală, înainte să mă întorc să ies din biserică, am aruncat o privire spre omul din centrul cercului de oameni. Era la o distanță de vreo 5 metri de mine, și privea în jos în acel moment, răspunzând ceva unuia din oamenii care îl înconjurau. În clipa în care privirea mea s-a oprit asupra lui, a ridicat brusc capul în direcția mea, care eram pierdut în mulțime, l-a lăsat vorbind singur pe omul cu care vorbea, și m-a privit, în ochi, cu cea mai blândă privire cu care poți privi un om, spunându-mi:

Cristian, bine că ai venit, uite, mai am aici un frate care lucrează tot în armată. Vino mai aproape să vorbim!

În acel moment, eu am rămas blocat. Dacă nu m-ar fi strigat pe nume, spunându-mi exact și unde lucrez, aș fi crezut că strigă pe altul, din biserica plină de oameni. Dar privirea lui stăruia la mine, cu aceeași blândețe, de nedescris în cuvinte. Văzând că m-am blocat și nu răspuns nimic, m-a chemat iar: -Hai, vino mai aproape să vorbim!

Oamenii din jurul lui au crezut cu siguranță că eram vreun cunoscut de-al părintelui, doar eu și el am știut ce se petrecuse de fapt acolo, în mijlocul mulțimii. M-am mișcat mecanic spre el, după care, văzând că tot nu pot spune nimic, mi-a lăsat numărul lui de telefon:

– Să mă cauți, când vei avea nevoie, să mă cauți, da?

Nu aveam eu nici o idee cât de multă nevoie urma să am de el în anii care urmau.

Așa blocat, am plecat atunci spre casă, încercând să înțeleg cumva ce se întâmplase acolo. Un an și jumătate mi-a luat până să înțeleg, că numai Dumnezeu putea ști, și descoperi cuiva, cine eram eu, și ce lucram exact.

La momentul când l-am cunoscut, în acest fel miraculos pe părintele, eram cumva în culmea fericirii, la începutul unei povești de dragoste. Deci acest moment al întâlnirii nu era întâmplător, pentru că pentru mine urmau mule probleme pe plan personal, dar cum puteam eu înțelege acest lucru pe atunci? Aveam atunci o prietenă, care părea exact răspunsul tuturor dorințelor mele, adunate în ultimii 9 ani de așteptare. Pe atunci, tot ceea ce putea prețui inima mea la o femeie, era chipul frumos, trupul frumos, hainele mulate, rochițele, părul lung, și sexualitatea. Nimic din restul ființei ei nu putea mișca ceva afectiv în ființa mea. Însă nici două luni nu a durat bucuria acestei legături, când au început durerile, urmând apoi un șir de 4 ani de dureri și suferințe atât de intense legate de acea tânără, încât m-au schimbat ireversibil pentru totdeauna. Bănuieli, frustrări, certuri, gelozie, trădări, împăcări, și tot ceea ce poate fi o legătură fără nici o rânduială, fără Dumnezeu. Niciodată nu am mai avut somnul sau răbdarea întregi după acei ani. Fără acele dureri nu ar fi fost posibil începutul schimbării mele. Deci exact la începutul acelor dureri a rânduit Dumnezeu să apară preotul în viața mea, iar fără el, nu aș fi putut ieșit cu bine din acei ani.

În fiecare din momentele cheie, dureroase ale acestei prietenii, îl căutam pe părintele, care îmi răspundea cu un sfat scurt și lapidar. Mila lui Dumnezeu a făcut că am ascultat de fiecare dată.

3. Primul post. La aproximativ 1 an și jumătate de la întâlnirea cu preotul, începusem să merg treptat la biserică, chinuit de durerile legăturii cu acea fată. Astfel, într-o duminică de 1 martie, am mers la biserică, auzind la predica de final, că în săptămâna care urma, nu se va mânca deloc carne. Nu puteam atunci avea nici o idee despre ce avea să se întâmple peste exact 12 ani de la acest 1 martie… Pe atunci nici nu știam clar că există Postul Paștelui. Crezând eu că după acea săptămână se va mânca din nou carne, am hotărât să încerc și eu să țin acel regim, căci nu reprezenta pentru mine mai mult decât un regim. Am reușit, iar duminica următoare, chiar îmi și planificasem să mânânc o pizza imediat după slujbă. Când colo, la final preotul anunță că după acea zi, urmează două zile de post negru, apoi se scot și laptele, brânza și ouăle din meniu…Am hotărât că nu puteam răbda, și așteptam finalul, să merg să mănânc pizza. Plecând de la slujbă, m-am răzgândit, și am hotărât să încerc totuși, cele două zile de post negru, eu, care nu ținusem niciodată până atunci nici măcar o zi de post normal. Aveam 26 de ani. Nu știu cum am și reușit, iar apoi mi-a fost mai ușor, reușind să mănânc doar mâncare de post, pe parcursul celor 40 de zile.

4. Abstinența. În timpul acelui post, ieșit temporar de vreo 5 luni din relația cu probleme, am cunoscut o altă fată pe care am plăcut-o foarte mult. Avea o frumusețe a chipului, un păr lung și un trup potrivite tuturor dorințelor mele. La vreo 3 săptămâni de la începutul prieteniei, cam pe la mijlocul postului Mare, am plecat împreună într-o excursie la munte. Până atunci nu încercasem nimic, dar în prima seară la munte, ea a dorit să ne dezbrăcăm, să mergem până la capăt. Dar ceva parcă nu mă lăsa, îmi doream să rămân așa măcar până la finalul postului, încă 3 săptămâni, iar apoi să îmi împlinesc toate dorințele cu ea. Foarte blând, am rugat-o la momentul de tensiune maximă, dacă nu vrea să mai așteptăm puțin… Neînțelegând ce se întâmplă, a insistat puțin, dar eu am rugat-o iar să mai așteptăm. Am adormit apoi așa, iar week-endul a trecut repede. Imediat după acel week-end, nu a mai răspuns la telefon. Am căutat-o din nou după o săptămână, dar nu dorea să mai continue… Îmi doream tare mult să fi rămas cu ea, o plăcusem mult, dar nici nu știam cum să îi explic ce doream eu acum, la cum știu că gândea ea, nefiind, la 21 de ani, nici fecioară, nici în legătură cu Biserica.

Au trecut apoi cele 3 săptămâni rămase din postul mare, iar în vinerea Prohodului, fiind seara la slujbă, la momentul trecerii tuturor pe sub Sf. Epitaf, exact în momentul când erau eu sub el, am simțit ceva foarte ușor atingându-mi vârful capului, și trecând parcă prin mine, lin în jos, oprindu-se în mijlocul pieptului. Am trecut mai departe pe sub epitaf, și nu pricepeam liniștea și pacea aceea pe care o simțeam. Mult, mult timp după aceea am înțeles ce se întâmplase la trecerea mea pe sub epitaf, iar de atunci, în fiecare an când treceam pe sub el, în seara Prohodului, eram atent, doar doar voi mai simți vreodată acele trăiri, dar momentul a fost unic în cei 12 de ani care au urmat.

Acel post a fost primul moment în care m-am rugat lui Dumnezeu, să îmi dea o fată pe care să o iubesc. Asta era rugăciunea mea: „Dă-mi Doamne o soție pe care să o iubesc.” Tot atunci părintele meu, cel care mă chemase pe nume cu un an și jumătate în urmă, a plecat misionar departe, pe alt continent. De la acel post al Paștelui, am ținut cu strictețe absolut toate posturile, miercurile, vinerile și cele 4 posturi mari. În fiecare din ele mă spovedeam și mă împărtășeam.

La 6 luni distanță de primul post din viața mea, a mai avut loc o împăcare cu fata din relația cu probleme, pe care încă o iubeam, dar acum nu am mai vrut să fiu intim cu ea, iar împăcarea nu a ținut deloc, neînțelegând ea ce se întâmplase cu mine, de nu mai voiam să mă culc cu ea. Dar eu refuzam actul sexual ca o modalitate de protecție de durere, căci prin sexualitate mă domina ea. Nu mai voiam să fiu cu ea, decât ca soț al ei, dar ea nu dorea acest lucru.

După despărțire, la alte 6 luni distanță, am cunoscut, pentru prima dată în Biserică, o fată. Era pentru prima dată în ultimii 9 ani, când cunoșteam o fată fecioară, cuminte, care venea permanent la Biserică. Era de o frumusețe angelică la chip, dar și la trup.

Fac toate aceste mențiuni, pentru că vor fi importante în interpretarea finală a evenimentelor.

M-am împrietenit cu fata, dar am observat imediat că în inima mea nu simțeam nimic pentru ea. Nu găseam la ea, hainele provocatoare, machiaj, pasiune, sexualitate, tentație, cum găseam la toate acele fete care mă atrăseseră în trecut. Dar de unde, la o fecioară, toate astea? A început o luptă cu mine, pe plan interior, pe care o ascundeam de ea. Nu au existat nici un fel de intimități între noi, mai mult decât săruturi, sau îmbrățișări. Dar eu așteptam permanent să simt ceva, în planul afectiv, pentru ea, și nu reușeam să simt nimic, orice am încercat. Era totuși pentru prima dată când observam calitățile morale, duhovnicești, la o fată, iar această fată le avea pe toate: blândețe, iubire dezinteresată, nepătimașă, credință, curăție, rânduială, răbdare. Le vedeam, dar ele nu mișcau nimic în inima mea. După 11 luni, am pierdut lupta cu gândurile, și, justificând mental că nu o iubesc, că lângă ea nu sunt, și nu pot fi fericit, m-am despărțit de ea, crezând că nu va suferi deloc din moment ce nu am avut nici un fel de relații intime. Dar nu a fost așa, căci ea mă iubea.

În tot acest timp, părintele a încercat în fel și chip să îmi arate că ea e femeia potrivită să îmi fie soție, că ea e cea care s-ar dărui cu totul trup și suflet calității de soție și mamă, dar în final, nu am putut rămâne în această prietenie. Părintele a dat verdictul:

„Asta a fost o lucrare a patimii tale.”

Iată deci cât de repede a răspuns Dumnezeu rugăciunii mele pentru o soție: îmi trimisese ceea ce avusese El cel mai bun, fără a ține nicidecum cont de păcatele trecutului meu, deci într-un fel complet nemeritat de mine. El nu m-a pus la ani de canoane, să îmi plătesc păcatele, și apoi să primesc darul, ci, imediat, la primii mei pași spre întoarcere, mi-a făcut un dar complet și cu desăvârșire nemeritat. Părintele mi-a spus încă de atunci: „nu vâd cum tu nu înțelegi că ea e un dar pentru întoarcerea ta.” Dar nu, eu o țineam una și bună: „nu o iubesc, nu pot fi fericit cu ea”, și mă simțeam complet justificat cu această replică. Mulți, mulți ani aveau să treacă până să înțeleg ce se petrecea cu mine în acele momente, și cum păcatul lucrează activ în mintea, gândurile și sentimentele omului.

5. Momentul cheie. La aproximativ 2 ani de la primul post, și la 7 luni de la despărțirea de fata cea cuminte, într-o corespondență electronică cu Duhovnicul meu, plecat departe de țară, el îmi scrie, printre altele cuvintele.

„să ții minte un lucru: de acum nu mai ai voie să păcătuiești. Căsătoria și binecuvântarea cerului vor încununa canonul tău și vor schimba viața ta.”

Trecuseră 2 ani și 3 luni de când nu mai fusesem intim, până la capăt cu o femeie, așa încât acel „nu mai ai voie să păcătuiești” mi-a adus pentru prima dată aminte de întrebarea femeii, primită cu aproape 12 ani în urmă: „nu ai vrea să aștepți până la căsătorie să fii împreună cu o fată?” Refuzasem atunci și plătisem prețul durerilor, remușcărilor, al neliniștii, depresiei și neîmplinirii, în ultimii 12 ani. Și pentru ce? Pentru o sexualitate sporadică, care mă amăgise cu plăcerea ei, aducând la final doar golul imens, viețile deturnate, durerea, remușcarea, neliniștea, lacrimile. Procentual, pentru câteva minute de plăcere, din ultimii 12 ani, plătisem 99,9% din cei 12 ani, toate urmările enumerate mai sus.

Am luat deci acum acest „nu mai ai voie să păcătuiești” ca pe o a doua șansă de la Dumnezeu, dată însă pe un ton mult mai ferm și mai clar decât în urmă cu 12 ani, ca și când mi-ar fi spus: „acum că ai văzut cu ochii tăi urmările păcatului, nu vei mai putea avea nici o iertare pentru neascultare”. În același sens, când Toma refuza să creadă în învierea Mântuitorului, iar după 8 zile este îndemnat de însuși Mântuitorul să pună degetul în găurile cuielor, Toma aude: „Pentru că ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.”

Fericiți tinerii care n-au făcut păcatul, și au crezut că este bine să se bucure de sexualitate doar în căsătorie, fără să vadă urmările sexualității în afara căsătoriei. Eu am crezut pentru că am văzut. Fericiți cei ce n-au văzut, și au crezut. În urmă cu 12 mi se punea în față o alegere liberă între două căi: „Nu crezi că ar fi mai bine…?”, iar acum, după tot ce pătimisem, mi se punea în față o singură alegere: „de acum înainte nu mai ai voie…”

Am luat ultima parte a mesajului duhovnicului, în care spunea acele mari vorbe: „căsătoria și binecuvântarea cerului va încununa canonul tău și va schimba viața ta”, ca pe o proorocie, amintindu-mi că, cu 3 ani și jumătate în urmă mă chemase la el pe nume. Dar știam că proorocia avea să se împlinească doar dacă eu aveam să ascult, și să urmez rețeta care ducea la împlinirea proorociei: „de acum înainte nu mai ai voie să păcătuiești”. Aceste cuvinte mi-au fost de folos, căci m-au hrănit permanent în lunga așteptare prin care urma să trec. Am considerat pe atunci că va trebui să aștept poate câteva luni, nicidecum ceva mai mult decât un an. Deja trecuseră 2 ani și 3 luni de când fusesem ultima dată cu o femeie. Trebuia să îmi încerc răbdarea.

6. Încercările. Iar încercările nu au întârziat să apară. 7 luni mai târziu de la mesajul duhovnicului, am cunoscut o fată de care m-am îndrăgostit imediat. Pentru că, bineînțeles era pe tiparul meu: pătimașă, nefiind fecioară la cei 22 de ani, frumoasă, deșteaptă. Fiind însă o legătură la distanță, în primele două luni ne-am întâlnit de 4 ori, iar a patra oară, când a dorit ea să mergem cu intimitățile până la capăt, am încercat să îi explic, atât cât simțeam că m-ar înțelege, noua mea concepție despre sexualitate. Simțeam că deși mă ascultă, i se pare tare ciudat, și nu îmi găseam cuvintele încercând să îi explic că oricum vom avea parte de toate astea, doar să avem puțină răbdare. În dimineața acelei nopți nedormite mă rugam să rămână cu mine. Dar la scurt timp, legătura s-a încheiat, ea pierzându-și rapid interesul. Nu înțelegeam de ce? De ce era dispusă să se culce cu mine, dar să se căsătorească cu mine, nu…

Iar rugăciuni, zi de zi, noapte de noapte, în toate felurile și cu toate cuvintele, doar doar aveam să găsesc pe cineva care să rămână cu mine, în felul în care doream eu. De la acel prim post al Paștelui, început într-o duminică de 1 martie, am ținut toate posturile, fără nici o excepție, și eram prezent la toate liturghiile din duminici și sărbători, spovedindu-mă și împărtășindu-mă în posturile mari.

La un an distanță de când mă lăsase utima fată, și 3 ani și jumătate de la primul post, am cunoscut o altă fată. De data asta, probabil era cea mai pătimașă, și mai pasională din toate cele cunoscute. Avea un chip, un zâmbet și un trup, care m-au făcut să mă îndrăgostesc atât de tare de ea, încât simțeam clar că ori avea să fie cea mai mare bucurie din viața mea, ori cea mai mare durere. Nu i-am spus că erau aproape 4 ani de când nu mai fusesem intim cu o femeie. Deja de la a treia întâlnire, când a dorit ea să mergem intim până la capăt, am căutat cu mare grijă cuvintele cu care să îi explic cum doream eu să se întâmple asta, și, spre mirarea mea, nu și-a pierdut interesul imediat, cum pățisem de două ori până atunci. Se mira că, până atunci, nu ar fi crezut că e posibil să doarmă o fată cu un băiat în același pat, și să nu se întâmple nimic între ei.

Ba mai mult, de unde nu avea nici o treabă cu biserica, s-a luat după mine, ținând, pentru prima dată în viața ei, postul Nașterii Mântuitorului. Ba chiar se ruga cu mine dimineața sau seara, și chiar s-a spovedit și împărtășit. Eram topit după ea, iar fiziologic știam că nu voi putea rezista prea mult la tensiunea care mă apăsa, deci voiam să ne căsătorim cât mai repede. Așa că simțind că ea era tot ceea ce am dorit și căutat vreodată, i-am propus după doar 2 luni, să rămână a mea pentru totdeauna. Spre surprinderea mea, a lăsat capul în jos ascultându-mă, și mi-a cerut un termen de două săptămâni de gândire. Am simțit eu atunci că nu e a bine. Au trecut cele două săptămâni, și legătura continua, eu așteptam răspunsul, fără a mai aduce aminte de termen. Mă îndrăgosteam tot mai tare de ea, și de multe ori, fiind amândoi în pat, simțeam că nu voi putea rezista, ea fiind stăpână pe toate plăcerile trupului. Era hrana ideală pentru toate patimile și poftele mele. Când i-am adus aminte după alte două luni de discuția noastră, nu a dat nici un răspuns, iar semnalele pe care le trimitea, îmi arătau o pierdere exponențială a interesului ei. La câteva zile a urmat discuția finală, eu știind că fiziologic nu mai puteam rezista așa, și voiam de la ea un răspuns clar, legat de viitorul nostru. Ea însă nu înțelegea graba mea. Îi spusesem toate cuvintele frumoase, cât de mult o iubeam, cât de mult îmi doream să rămân cu ea toată viața, dar răspunsul ei a fost tăcerea. De ce? De ce ar fi acceptat oricând să se culce cu mine, dar nu să se căsătorească cu mine?

După discuția finală, legătura s-a rupt, la exact 5 luni de când începuse. Am crezut că nu voi suferi, pentru că nu mersesem intim cu ea până la capăt. Dar nu a fost deloc așa. Credeam că mă va căuta, că se va răzgândi, dar nu m-a mai căutat niciodată. Îmi amintesc că, după acea ruptură, am trăit iadul, și cea mai puternică durere pe care o trăisem vreodată. O adevărată cădere nervoasă, pe durata a două săptămâni, iar apoi 7 ani până să pot uita cât de cât.

Nu înțelegeam, cum fusese posibil să se rupă așa de mine, după ce îmi aflase toate tainele, după ce ținuse post, după ce ne rugasem împreună, după ce se spovedise, după tot ce trăisem cu ea? Mă rugam cu lacrimi, pe timpul legăturii cu ea, ca Dumnezeu să mi-o facă soție. Dar cât de diferite sunt dorințele noastre pătimașe față de ceea ce își dorește Dumnezeu pentru noi… La mai bine de un an de la ruptura care era să mă distrugă, duhovnicul meu mi-a arătat numărul exact al bărbaților pe care îi avusese înainte de mine, care era de 3 ori mai mare decât ceea ce îmi dăduse ea să înțeleg. Cum să o judec, când eu însumi eram exact ca și ea cu 4 ani în urmă? Nu o puteam judeca nici că nu înțelesese, nici că nu acceptase propunerea mea. Iar la întrebarea mea, dacă schimbarea ei duhovnicească nu avusese vreun efect, duhovnicul meu a răspuns: „s-a întors imediat la toate păcatele ei de mai înainte de tine.” Cele 5 luni fuseseră pentru ea un simplu experiment, o evadare din monotonia vieții. Acela a fost unul din momentele în care a trebuit să înțeleg că iubirea lui Dumnezeu poate lucra total contrar cu ceea ce ne așteptăm noi de la ea.

7 ani au fost necesari ca eu să pot uita cât de cât de această legătură de doar 5 luni. A fost și momentul când am renunțat la ideea de a încerca să convertesc vreo fată, de la ce fusesem eu, la viață duhovnicească. Mai bine direct una din biserică, formată așa, educată așa, cu înțelegere duhovnicească a vieții.

La momentul rupturii de ea se împlineau 4 ani și 5 luni de când nu mai fusesem intim până la capăt cu o femeie. Niciodată nu crezusem că va fi posibil așa ceva, în condițiile în care mă știam drept o fire mai pătimașă, mai pasională. Dar iată că mila și harul lui Dumnezeu pot face ceea ce la om nu ar fi fost niciodată cu putință. Ocaziile de păcat au fost mai multe, dar le-am enumerat doar pe cele care au avut impact afectiv major asupra mea. După ruptura de această fată a fost și momentul în care am simțit că răbdarea mea se terminase. Din acest moment, așteptarea mea era strict lucrarea lui Dumnezeu.

7. La 3 ani și jumătate de la această dureroasă ruptură, numărasem deja mii de nopți și zile de așteptare, de rugăciune, uneori disperare, deznădejde. Simțeam clar că nu mai am nici o răbdare, și mintea meau căuta disperată o rezolvare rapidă la dorința mea. Venind duhovnicul meu în țară și fiind cu el într-o seară, spre miezul nopții, l-am rugat să stea o clipă lângă mine, unde eram eu așezat.

– Părinte, știți tot, am făcut tot ceea ce aș fi putut omenește să fac, am respectat porunca primită, m-am rugat, am ținut toată rânduiala duhovnicească, sunt deja aproape 8 ani de când am mers ultima dată până la capăt cu o femeie…

În acel moment, el s-a schimbat cumva, ca și când s-ar fi conectat la altă lume, și, cu glasul acela blând cu care, în urmă cu 9 ani mă striga pe nume, din mulțimea din biserică, îmi răspunde:

– Nu crezi că ar fi bine să mai aștepți cam jumătate?…

Fusese un glas venind parcă de dincolo de el, de timp, de realitate. Instantaneu, mi-am întors privirea dinspre el în față, privind trist în jos.

– Te-ai întristat?… m-a întrebat el la fel de blând, după care momentul magic se terminase, și a redevenit cel pe care îl știam. Mintea mea însă calculase în câteva fracțiuni de secundă ce însemna acel „jumătate”. Însemnau încă 4 ani, adică peste 1400 de nopți și zile, adăugate la o răbdare deja de mult tocită, pusă pe butuci. Aveam deja 33 de ani, mintea mea nu putea concepe încă 4 ani din acel „nu mai ai voie să păcătuiești”. Deci da, mă întristasem, dar cuvântul lui îl înregistrasem. Măcar îmi oferise un orizont, un termen al așteptării, și ar fi trebuit să fiu recunoscător că Dumnezeu, de unde nu aș fi meritat nimic, îmi dădea încă o speranță, că așteptarea mea nu fusese în zadar. În acel moment, rugăciunea mea, prin care îl rugam pe Dumnezeu să îmi dea de soție o fată pe care EU să o iubesc s-a schimbat. Până atunci Îl rugasem să îmi dea o fată pe care EU să o iubesc. Eu, care mă identificam cu patimile și poftele mele. Ceream de la Dumnezeu hrană pentru poftele mele. Dar iubirea dumnezeiască nu poate alimenta patimile omului, chiar dacă acelea sunt cele care par că îi bucură inima, și îi aduc fericirea. Așa spunea și Maria Egipteanca despre plăcerile trupului: „consideram că acelea sunt însăși viața.”

Deci, din acea seară, rugăciunea mea către Dumnezeu a fost „Dă-mi Doamne inima care să poată iubi ceea ce Tu iubești și dorești pentru mine.”

Căci până acum, Dumnezeu îmi dăduse exact ceea ce ceream eu de la El mereu: femei pe care EU să le iubesc. Și totul ieșea prost.

8. La aproximativ 4 ani de la acel „Nu crezi că ar trebui să mai aștepți încă jumătate?”, într-o zi de octombrie, invitam în oraș pentru prima dată o fată. Acel gen de fată care poate trece neobservată pe drum de un bărbat pătimaș. Dar care ascundea în ea cele mai mari comori, acelea care nu se văd din exterior. O cunoscusem cam cu 2 luni și jumătate în urmă, într-un cerc de tineri ortodocși, și timp de câteva zile nici nu am observat-o, până când am auzit-o vorbind prima oară. Nici măcar atunci nu am bănuit că ea va fi aceea, care punea capăt la 12 ani de rugăciuni și grea așteptare, pe care mi-ar lua sute de pagini să o descriu. Ea, chiar ea, cea neobservată, care păarea cea mai neînsemnată, dar era cea mai prețioasă. De la acea întâlnire, mi-a luat două luni și jumătate să mă hotărăsc să o invit în oraș, de frică să nu fiu cucerit de vechile mele dorințe, care căutau exclusiv trupul și patima. Dar imedat după prima întâlnire, mi-am dar seama că în inima mea, ceva se schimbase radical. Da, în acești ultimi 4 ani, mâna lui Dumnezeu operase marea schimbare, acolo unde nici o mănă sau știință omenească nu ar fi putut opera. Eram capabil să iubesc iar frumosul, adevăratul frumos: blândețea, curățenia, credința, răbdarea. Acel frumos care până deunăzi mă lăsa rece. O schimbare pe care nu o pot traduce exact în cuvinte, dar inima mea redevenise sensibilă la frumos, la duhovnicesc.

Duminică, 28 februarie. Peste o zi se împlineau exact 12 ani de la acea duminică de 1 martie, când luasem hotărârea de a ține primul post din viața mea. Vrusesem să stabilesc o altă dată pentru nuntă, dar pronia dumnezeiască nu a îngăduit data de 14 februarie stabilită inițial, căci trebuia ca ziua aceea să fie o zi anume, de mult rânduită.

Rânduită cu 21 de ani în urmă, când o femeie necunoscută mă oprea pe trotuar, anunțată cu 10 ani în urmă într-o scrisoare a părintelui, și stabilită cu exactitate cu 4 ani și 4 luni în urmă, într-o discuție aproape de miezul nopții.

De aceea, ea nu putea avea loc decât duminică, nici o zi mai mult, sau mai puțin, decât 12 ani de la acel 1 martie, de la hotărârea primului post și de la prima rugăciune adevărată. 12 ani în care ținusem, prin mila lui Dumnezeu, porunca primită: „de acum nu mai ai voie să mai păcătuiești”. Și îmi aminteam acum mai bine ca niciodată întrebarea primită cu 20 de ani în urmă, pe trotuarul orașului meu natal: „nu ai vrea să aștepti până la căsătorie să fii împreună cu o femeie?” Durează câteva minute să pierzi acel dar, și poate zeci de ani de dureri să îl primești, măcar duhovnicește, înapoi. Și m-am bucurat enorm ca măcar soția mea nu a cunoascut sexualitatea în afara căsătoriei, iar mila lui Dumnezeu mi-a făcut acest neprețuit, nesperat și nemeritat dar.

Dar nu doar din acest motiv nunta a trebuit să aibă loc exact în acea zi: era duminica Întoarcerii fiului risipitor! Nu putea fi decât pronia, care alesese duminica întoarcerii fiului risipitor, ca să mă primească pe mine, adevăratul fiu risipitor, și ca să îmi aduc aminte întreaga viață că am fost reprimit ca fiu risipitor, iar nu ca fiu ascultător.

Soția mea este o fată din biserică, fecioară, cuminte, blândă, curată, crescută cu rânduială, spovedanie, împărtășanie și aproape de viața bisericii. Da, însăși descrierea ei este diferită de toate descrierile fetelor pe care le iubisem în trecut, despre care descriam: era frumoasă, avea chipul așa și așa, avea trupul zvelt și frumos, etc. În sfârșit iubeam în primul rând sufletul, și virtuțile ei, iar abia apoi chipul și trupul ei. Era o altfel de iubire decât cele simțite anterior: lină, constantă, stabilă, nu pasională, violentă, apăsătoare și chinuitoare.

Asta fusese lucrarea lui Dumnezeu în cei 12 ani: schimbarea minții, și a inimii mele. Cum? Nu pot ști, ci doar că El, cu putere dumnezeiască a făcut această operație, pe care niciodată știința sau psihologia omenească nu ar fi putut-o face. Îmi redăduse libertatea: libertatea de a alege consoarta, după suflet și virtuți, iar nu după chip, trup și patimi.

La căsătorie s-a ajuns după 7 luni de când o văzusem prima dată. După 2 luni de când o cunoscusem, o invitasem la prima întâlnire, apoi la vreo 3 săptămâni de la prima întâlnire am devenit iubiți, iar la alte 3 săptămâni de când am devenit iubiți, am cerut-o în căsătorie. Practic, la a treia întâlnire, am cerut-o. Nunta a avut loc 3 luni mai târziu. Și n-aș mai ști acum cum să trăiesc fără ea…

Aici este taina celor 12 ani de așteptare, până la pierderea completă a răbdării și speranței. Căci da, cu puțin înainte de nuntă, ajunsesem în pragul răzvrătirii interioare. Miile de nopți de gânduri, de tensiune fiziologică, de așteptare dincolo de limitele răbdării mele, au părut de zeci de ori că nu se vor termina niciodată. Nu, nu mai credeam, nu mai speram. Deci chiar în momentul când cel puțin mental cedasem, Dumnezeu a schimbat întreaga mea viață. Asta ca să înțeleg, că nu vreun merit al meu, nu canonul meu de a nu merge până la capăt cu o femeie timp de 12 ani, nu rugăciunile mele, ci doar mila lui Dumnezeu a fost cea care a făcut posibil acest deznodământ. Omenește, nu ar fi fost posibil ca eu să țin acest canon, în condițiile în care avusesem câteva prietene în acești 12 ani. Și în condițiile în care îmi știam bine libidoul… Cei 12 ani nu fuseseră alegerea lui Dumnezeu, ca să mă facă să plătesc păcatele făcute de mine înainte. Dumnezeu vine la om imediat ce inima lui Îl poate primi. Dumnezeu nu stabilise dinainte o pedeapsă, un termen în care să ispășesc multele greșeli din trecut. Cum știam asta? Pentru că imediat după întoarcerea mea, la doar câteva luni, mi-a trimis tot ce avea El mai bun, acea fată cuminte, curată, blândă, credincioasă, fecioară. Direct, darul cel mare, fără vreo pocăință din partea mea, fără perioadă de ispășire. Dar eu o lăsasem, neputând prețui nimic din comoara pe care am avut-o lângă mine. Din secunda întoarcerii Dumnezeu are deja pregătit darul pentru noi. Dar atunci, de ce 12 ani? De ce trec ani mulți, și zeci de ani până Dumnezeu răspunde rugăciunilor celor ce își caută perechea?

Pentru că inima noastră caută, și cere conform cu patimile noastre, pe care noi nu le putem vedea. Deci răspunsul rugăciunii vine când, prin pocăință, inima omului s-a schimbat suficient cât să dorească ceea ce dorește Dumnezeu pentru el. 12 ani fuseseră necesari la mine, ca să șteargă Dumnezeu din inima mea rănile și urmele păcatelor mele cele fără de număr. Păcatul în afara căsătoriei, operează în acele câteva minute de plăcere, transformări fundamentale, mutilări ale minții și sentimentului omului, reversibile doar prin poate zeci de ani de lupte.

Patima, odată intrată are putere să te facă să urăști, să nu suporți ceea ce este bun și frumos, așa cum eu, avusesem lângă mine, cu 10 ani în urmă, o fată frumoasă și la chip și la trup, dar din ea lipseau patimile pe care le căutam eu la o fată. Acum, nu mai pot înțelege cum de nu putusem iubi o așa femeie. Iar atunci înțelegeam perfect. De aceea îmi spusese atunci părintele: „despărțirea de ea a fost o lucrare a patimii tale.”

Cu cât păcatele sunt mai mari, și rănile sunt mai mari, și mai greu de vindecat. 12 ani au fost necesari, ca inima mea să ajungă în stare să iubească ceea ce Dumnezeu dorea pentru mine. 12 ani pentru recâștigarea sensibilității pierdute.

De aici reiese că dacă aș fi ascultat eu prima chemare a lui Dumnezeu, pe când aveam 17 ani: „nu ai vrea să aștepți până la căsătorie să fii împreună cu o femeie?”, nu aș mai fi trăit nesfârșiții ani de dureri, greșeli, tulburări, păcate, mustrări, deznădejde, depresie, disperare, nefericire, tristețe și destine schimbate…toate ar fi fost evitate.

Deci aceasta avea să fie cea mai mare frică a mea, odată cu nașterea primului copil pe care acum îl așteptăm: că nu voi reuși să îl fac să creadă cuvântul lui Dumnezeu, fără a face proba păcatului. Că va trebui să îl văd trecând prin toate durerile mele.

De aceea le spun tuturor care s-au aflat, sau se află acum în fața acestei alegeri: Răbdare! Răbdare fraților! Căci la capătul răbdării se află cununa și bucuria cea mare. Nu vă lăsați amăgiți de tentația sexualității, nu merită târgul! Întoarcerea la Dumnezeu implică dureri și stări și ani pe care nu îi doresc nimănui de pe pământ. Noi nu ne mai putem întoarce, ci doar mila și iubirea cea misuitoare a lui Dumnezeu poate aduce pe un astfel de om înapoi. Era un om care în urmă cu 12 ani, era fără casă, înglodat în datorii, cu un serviciu ordinar, pătimaș și singur, fără speranță de a fi putut întemeia o familie normală. Iar azi, mila dumnezeiască i-a dat un cămin, dar nu numai unul, un serviciu excepțional, o viață îndestulată cu de toate, și, mai presus de toate, o soție plină de cele mai mari comori. Dar cum voi putea povesti în câteva pagini cât bine a făcut Dumnezeu cu mine?

Niciodată, niciodată, nici în acest veac, ticălos și pândit de moarte, nici în cel veșnic, nu voi putea mulțumi lui Dumnezeu că a făcut atâtea minuni cu cel mai ticălos și nevrednic dintre oameni! Că a trimis în viața mea duhovnicul, omul căruia se datorează practic toată această poveste. Slavă lui Dumnezeu pentru toate, în vecii vecilor!

Cei care aveți deja prietenă, dar vă gândiți: de ce să mai mergem la biserică? Ne scoatem actele și gata! Ascultați și înțelegeți: oare este puțin lucru să te lipsești de binecuvânrarea lui Dumnezeu, într-o căsnicie care se întinde pe tot restul vieții? Oare este puțin lucru să te lipsești de protecția celui care a făcut cerul și pământul, și singurul Căruia îi stă în putere să vă ducă căsnicia fericită până la adânci bătrâneți? El este cel care menține pacea între soți, și care știe dinainte toate situațiile limită, problemele și durerile care vor veni peste ani peste acel cuplu. Oare merită să te lipsești de puterea Lui, când o poți lua gratuit, în jumătate de oră, la biserică?

Cei care căutați încă, să nu cereți ce vreți voi ca soț sau soție. Cereți să vă aleagă Dumnezeu consoarta, căci numai El are vederea de ansamblu a întregii voastre vieții viitoare. Ca autor și arhitect al psihicului oricărui om de pe pământ, numai El poate alege fără greșeală cel mai potrivit om pentru cineva, căci știe dinainte cum va reacționa fiecare din soți în situații limită, știe limitele fiecăruia, dorințele ascunse, schimbările de gândire care vor interveni poate peste zeci de ani cu fiecare. Doar mâna lui Dumnezeu poate așeza, între miliardele de piese de puzzle care compun lumea, o piesă în exact singurul loc din puzzle în care ea se poate potrivi.

Alegeți pe Dumnezeu, și El va alege pentru voi ceea ce e mai bun. Amin.

(Cristian)

Vezi toate mărturiile aici: Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie