„Dacă distanţa e mai mare decât credinţa…” (Interviu cu Protos. Calinic Vintilă, Parohia „Sf. Ioan Botezătorul” – Hamburg)

Părintele Arsenie Boca spunea: „Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.”  Părinte Calinic, în ce constă mărturisirea lui Hristos, dincolo de graniţele acestei ţări? Ne putem numi mărturisitori ai adevăratei credinţei chiar şi în străinătate?

Înţelegând „Ortodoxia“ ca “dreapta slăvire” putem deduce că mărturisirea lui Hristos nu este limitată de timp şi spaţiu, cu atât mai mult cu cât de la Hristos încoace, suntem în epoca închinării în duh şi în adevăr. Dacă pe Hristos nu-l mărturisim în orice loc, nu-l mărturisim nicăieri! E adevărat, însă, şi faptul că activitatea Bisericii în afara ţării cunoaşte şi alte aspecte, rolul ei fiind lărgit. Ea reprezintă, astfel, pentru mulţi, poate pentru mai mulţi decât în ţară, un refugiu, o oază în care ne reîntâlnim cu propriile tradiţii, cu oameni cu doruri, căutări şi experienţe comune cu ale noastre. La toate acestea se adaugă şi caracterul naţional, limba noastră maternă jucând şi ea un rol aici deloc neglijabil în acest sens.

Ce înţeleg tinerii din ziua de azi prin „Biserică”? Sunt aceştia implicaţi în activităţile unei Parohii aflate în altă ţară?

Mulţi tineri se implică cu seriozitate şi se regăsesc în activităţile Parohiei noastre, lucrând totodată la perceperea Bisericii şi implicit a Parohiei ca un “acasă” şi pe ceilalţi membri ai Parohiei ca pe o familie, ajutându-se, sprijinindu-se reciproc, purtând poverile unii altora. La această lucrare dificilă cei care participă cu cel mai mult entuziasm sunt tinerii.

Spre deosebire de alte ţări, numărul tinerilor străini este mic sau inexistent. Puținii tineri germani, însă, sunt adeseori exemple de implicare şi dăruire pentru viaţa Parohiei.

Care credeţi că sunt motivele – des întâlnite – pentru care tinerii români au ales să părăsească propria lor ţară?

Motivele pentru care mulţi români, mai ales tineri, pleacă din ţară sunt diverse şi pentru toţi acest pas aduce cu sine dificultăţi pe mai multe planuri: material, de adaptare şi integrare, de limbă şi altele. Biserica recunoaşte aceste dificultăţi şi, în măsura posibilităţilor limitate, încearcă să vină în întâmpinarea credincioşilor ei. Pe de altă parte, prin participarea la slujbele obişnuite, în special la Sfânta Liturghie, dar şi la alte manifestări organizate de Biserică, mulţi găsesc alinare şi mai ales o oază de binecuvântare. Aceste mângâieri pe care Domnul ni le face prin Biserică, sunt pentru mulţi adevărate minuni şi nu puţini sunt aceia care găsesc calea spre

Dumnezeu în străinătate mai mult decât în propria ţară.

De ce unii tineri aflaţi în străinătate dau vina pe distanţă atunci când îi întrebăm din ce cauză au ales să nu meargă la Biserică?

Asta pentru mulţi e o justificare, dar nu e o soluţie. Distanţa nu e un impediment chiar dacă nu e nici neapărat un sprijin şi aici mă gândesc la pustnicii din Pateric, care nu aveau parte prea des de Sfânta Liturghie, dar asta nici nu-i îndepărta de Dumnezeu. Binenţeles, măsura lor era alta, însă căutarea noastră a lui Dumnezeu, relaţia efectivă cu El este mai degrabă o problemă de atitudine, decât de distanţă.

Noi avem tineri în Parohie, care vin de la distanţe mari, chiar peste 100 km şi asta în mod regulat. Pe de altă parte sunt şi alţii care locuiesc relativ aproape şi care nu prea participă la viaţa Parohiei. Pe scurt: dacă distanţa e mai mare decât credinţa…

Cum îşi pot găsi tinerii contemporani adevărata chemare, adevăratul drum în viaţă?

Aş zice că o mare provocare pe care lumea de azi şi societatea secularizată în care trăim o aduce tinerilor este împrăştierea, pe diferite planuri. Mulţi încearcă cu stăruinţă să se regăsească, să afle ce este al lor, să se definească şi, de ce nu, să se deosebească, să-şi afle talantul, pentru a-l valorifica. Biserica a fost şi va rămâne întotdeauna chemată să răspundă acestor provocări şi să găsească soluţii la astfel de frământări. De exemplu: încercăm, pe cât posibil, să limităm împrăştierea minţii prin adunarea şi concentrarea la rugăciune, închizând mintea în cuvintele rugăciunii, şi, pe de altă parte ajutându-i pe cei care caută, să-şi găsească chemarea, avertizând totodată asupra ameninţării schimbării valorilor cultivate de societate, unde un păcat, cum ar fi mândria, devine virtute şi smerenia invers.

Tinerii care nu merg la Biserică îşi pun de cele mai multe ori întrebarea de ce au fost botezaţi şi implicit, de ce au „optat” alţii (cum ar fi naşii de botez, părinţii) pentru Ortodoxie, în locul lor. Ce ar trebui aşadar să înţelegem prin Taina Sfântului Botez şi ce răspuns ar trebui să le oferim acestor tineri?

Participarea activă la viaţa Bisericii, implicit la Sfintele Taine este una vitală. Faptul că suntem botezaţi nu ne asigură un loc în rai, eventual ni-l „rezervă”.

Este esenţial să facem deosebirea între “credincioşi” şi “păgâni cu certificate de botez“ şi, în funcţie de asta să ne comportăm ca atare. Dacă ne socotim ca făcând parte din prima categorie sau, dea Domnul, trecem din a doua în prima începem să ne asigurăm de acel colţ de rai, dar asta ne şi responsabilizează. În acelaşi timp, Tainele Bisericii, cum ar fi Taina Sfântului Botez, pot fi văzute ca mijloace, dar mai ales, ca şanse de a ne apropia de Dumnezeu, pe care Îl recunoaştem astfel ca pe un Prieten, ca pe cea mai apropiată fiinţă pe care o putem avea.

Deseori mi s-a întâmplat să le vorbesc altora despre duhovnicul meu însă aceştia nu ştiau – din diverse motive – ce este un duhovnic şi ce rol are el. Îmi dau seama cât de trist este faptul că mai degrabă alegem în tinereţe să ne deschidem sufletul în faţa unui amic virtual pe Facebook decât în faţa duhovnicului, în Biserică…

Duhovnicul este părintele duhovnicesc şi spun intenţionat „părintele“ şi nu „un părinte”. El este cel care ne naşte, ne creşte, ne îndrumă şi ne poartă pe calea pe care ar trebui să mergem. Prin experienţa, prin competenţa şi, îndeosebi, prin chemarea lui în acest rol şi harul acordat în acest sens, dar şi prin faptul că noi îl investim cu încrederea noastră, îi dă duhovnicului capacitatea de a ne fi „născător în Duhul”! Toţi avem nevoie de o conştiinţă externă în care să ne oglindim şi în faţa căruia să de dezvelim conştiinţa, fără „cosmetizări”. Din fericire, mulţi tineri recunosc această necesitate şi se lasă îndrumaţi în căutările lor. Pentru unii dintre ei, cel putin pentru mulţi din străinătate, duhovnicul este pus şi în situaţia de a fi
părinte efectiv…şi mamă şi tată!

Am lămurit ce este un duhovnic şi totodată am înţeles importanţa acestuia, însă ce ne puteţi spune despre rugăciune? Ne e teamă uneori să atingem acest subiect însă Petre Ţuţea spunea că ,,poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.” Ce părere aveţi despre această afirmaţie?

Putem numi rugăciunea ca mijlocul prin care stabilim şi menţinem o relaţie vie cu Părintele nostru ceresc.
Doar prin rugăciune intrăm în legătură cu Dumnezeu şi tot prin aceasta întreţinem această legătură. Prin aceasta îi dăm lui Dumnezeu ce avem noi, chiar şi noroiul nostru sufletesc. Primim în schimb har, pace şi bucurie. E un schimb convenabil, nu? Fără rugăciune, totul devine, sau rămâne, teorie…
Să nu confundăm, însă, rugăciunea cu ritualul, o omorâm dacă o transformăm în rutină. Ea este, la început, o nevoinţă, un exerciţiu de perseverenţă, dar cu timpul devine bucurie, hrană duhovnicească de care avem atât de multă nevoie. E, dacă vreţi, suflare de Viaţă!

Tinereţe fără de bătrâneţe…

Elanul tinereţii este un dar al lui Dumnezeu şi o şansă dată fiecăruia de a se dedica şi a se implica deplin în ceea ce considerăm a fi important. Cu cât recunoaştem mai degrabă starea noastră de fi ai lui Dumnezeu şi cu cât acţionăm ca atare, responsabili de această chemare, avem posibilitatea să găsim practic răspuns la orice întrebare, un ţel la orice căutare şi odihnă de toată vâltoarea gândurilor şi situaţiilor care ne dau târcoale. Ne dăm seama, de fapt, că suntem în gândul lui Dumnezeu şi în ocrotirea Lui, care se răsfrâng asupra tuturor aspectelor vieţii noastre. Prin această relaţie vie, în care mărturisirea devine o atitudine firească, împreună-lucrăm cu Domnul la refacerea firii noastre după chipul şi asemănarea Lui şi ne dăm seama din ce în ce mai mult de minunăţia lui Dumnezeu, de micimea noastră, de dependenţa sfântă de El şi de identificarea voii noastre cu voia Lui!

Părintele Calinic Vintilă poate fi contactat la 040-22888998 (reţea fixă) sau la 0179-6473078 (mobil), sau prin email la adresa:  vintila@gmx.net

(Interviu realizat de Georgiana T.)