Dana Pop: „Nu pot să nu cred în Dumnezeu! E prea multă iubire să fiu atât de oarbă.”

Cred în Dumnezeu, pentru că El îmi desenează zâmbetul pe chip și lacrimile în ochi de fiecare dată când simt că trăiesc. Plâng, zâmbesc, râd și grăiesc în numele Lui. Viața mea are sens, pentru că știu că după adormirea mea începe trezirea cea adevărată și viața fericită și veșnică, eterna bucurie a ființei în brațele Tatălui meu Celui Sfânt. Mi-e dor în fiecare zi de El și nădăjduiesc să ne revedem cu toții de-a dreapta Sa!

Fără sensul mântuirii, fără credința în Dumnezeu eu nu pot exista. Sunt în afara propriei mele ființe, aș pica în neant, m-aș învârti în abis, nu aș trăi autentic, ci poate cel mult biologic. Or, ceasul biologic e mult prea limitat să fie singurul meu reper existențial. Inima ce-mi bate cu atâta îndârjire spre Dumnezeu e mai mult decât un organ central al corpului meu. Inima mea, ochii mei sunt doar ferestre spre infinitul celest. Cum să mă uit la cer și să nu-L văd? E pretutindeni, e în mine, în tine, în fratele și în sora mea, în fiecare frunză, în fiecare adiere de vânt, în fiecare floare și în fiecare fulg de nea.

Să ningă mereu cu fulgi de soare peste aripile noastre de zăpadă, zic! Dumnezeu e iubire, iar tot ce mă înconjoară e pură iubire. Să nu mă încred în ceea ce simt, văd, aud, respir și trăiesc? Nu pot. Nu pot să nu cred în Dumnezeu! E prea multă iubire să fiu atât de oarbă. 🙂

Uitați-vă în ochii unui copilaș plăpând și blând. Eu nu-L văd acolo decât pe Dumnezeu reînviat, ca după fiecare împărtășire a noastră cu cinstitul Trup și Sânge al Mântuitorului.

Mântuiește-te, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta! Amin. 🙂

Dana Pop