Darul cel mai de preţ

“Dragostea e singura care nu îmbătrâneşte și nu ne îmbătrânește. Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi?” (Octavian Paler – Aventuri solitare)

“Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13:8). Mi-am imaginat de multe ori dragostea căzând în neant, căzând pe podelele sufletelor noastre, ca o vază fără flori care cade de pe masă, împrăştiindu-se în cioburi în timp ce atinge pământul, dar nu, căderea asta nu se potriveşte dragostei. Această cădere poate fi uneori o oboseală, o renunţare, o îmbătrânire. Oamenii îi fac pe copii să creadă că Dumnezeu e bătrân, nu are cum să fie aşa cum zic ei, fiindcă El îi iubeşte prea mult. Ah, dar ce ştiu oamenii ?

Încercam să-mi amintesc în ce an mai avusesem impresia că e aşa puţină toamnă. Da, anul acesta era aşa puţină toamnă…aşa puţină toamnă pe păşuni, pe străzi, pe bănci în parcuri şi totuşi e atâta ceaţă uneori, încât oamenilor le e greu să mai vadă păşunile, străzile, băncile în parcuri, se mulţumesc să ajungă în siguranţă în oraş, să găsească drumul înapoi spre casă, să aştepte mai puţin, fiindcă băncile în parcuri sunt atât de reci şi nimeni nu-şi explică, oh, căci e aşa puţină toamnă.

E aşa puţină toamnă între noi, sunt aşa puţine străzi şi-s atât de rari copacii în parc şi totuşi nu ne întâlnim, încât uneori mă întreb dacă nu chem toamna tocmai pentru asta, dacă nu cumva mă întreb de câteva zile „de ce nu vine toamna?”, tocmai fiindcă de aşa puţină toamnă, poate că am devenit şi noi mai puţini, mai puţini fără o privire, mai puţini fără o emoţie, fără o bătaie de inimă, fără o aşteptare nerăbdătoare, pe care le aveam anul trecut când era atâta toamnă…

Poate tocmai de aceea în mintea mea aştept de câteva zile, în fiecare dimineaţă când plec la facultate să văd toamna rezemându-se de un copac, până când îngălbenesc oamenii, sau să o văd la un colţ de stradă stând în ploaie, în timp ce oamenii se adăpostesc sub copertine, să o văd cum traversează printre zgomotele făcute de roţile maşinilor şi stropii de ploaie de pe asfalt, să găsesc o carte deschisă pe pervaz, când vin acasă, semn că s-a plictisit să mă tot aştepte.

De când caut în fiecare zi toamna, pe podul din faţa casei mele, pe strada spre facultate, la colţul unui magazin dărăpănat, am uitat să te caut pe tine, ori poate pur şi simplu, mi-e teamă să nu se fi pierdut toamna, în timp ce ştiu că tu nu ai cum să te pierzi, doar în toată viaţa ta nu ai traversat strada pentru a merge pentru o dimineaţă pe alt drum, nu te-ai oprit nici măcar odată doar aşa, pur şi simplu, poate că atunci te-aş fi găsit, deci nu, nu ai cum să te pierzi de drum, de casă, de oameni. Eventual doar de tine, dar aici nu te pot ajuta.

Dar cine a deschis ochii numai pentru a vedea dacă a venit toamna?

Şi câmpul şi macii uscaţi şi păpădiile suflate de copii, ce confuzi trebuie să fie, cât trebuie să aştepte ei toamna pentru a se putea odihni, pentru a putea să fie câmpul galben, macii uscaţi şi păpădiile suflate fără a mai auzi acel regret, acea chemare egoistă a oamenilor, sau poate pur şi simplu pentru că ştiu că toamna trebuie să vină, aşa cum un copil e confuz la sfârşitul unei amieze când vede că după poarta şcolii nu-l aşteaptă nimeni şi atunci învaţă el să aştepte, cât trebuie să aştepte el pe cineva pentru a putea explica de ce şi-a pierdut stiloul, pentru a putea să dea jos ghiozdanul care-i apasă umerii, pentru a putea întinde mâna ca altcineva să i-o ia în mâna sa, sau poate pur şi simplu pentru că ştie că atunci când nu te mai aşteaptă nimeni, te poţi pierde definitiv, dacă nu ştii cum să ajungi acasă.

Dar cine a deschis ochii numai pentru a-i spune unui copil că întotdeauna te aşteaptă Cineva, iar dacă nu te aşteaptă e fiindcă deja merge lângă tine şi nu în urma ta, iar aşa nu ai cum să te pierzi, fiindcă deja ştii că e atât de bine să meargă cineva lângă mâna ta, lângă vocea ta, chiar şi atunci când spui că ţi-ai pierdut stiloul, lângă tine, deşi ai un ghiozdan care-ţi apasă umerii?

Ştii, nu mă îngrijorez, până la urmă toamna va veni, va găsi oamenii la fel, ducându-se la servici şi vorbind la telefon repede, mergând la florărie şi luând trandafiri sau Anturium, fiindcă florile de toamnă sunt nepotrivite, cu alte cuvinte, îi va găsi tot oameni, asfaltul tot cu gropi mici pe care copiii învaţă să le ocolească, pe noi la fel de neînţeles şi va pleca după ce vreo doi, trei oameni văzându-se îngălbeniţi vor auzi gutuile în copaci şi vor spune pe ton obişnuit „se pare c-a venit toamna…” mergând mai departe la servici. Şi toamna va pleca din nou…fiindcă a văzut toate acestea de atâtea ori, încât uneori ar îngălbeni copacii şi ar lăsa oamenii să o caute în continuare prin casele lor, prin haine, şi-ar scutura părul şi ar spune: „Nimic!” cu o resemnare încăpăţânată.

Dar cine a deschis ochii numai pentru a-i cere toamnei să îngălbenească oamenii şi să le dea voce gutuilor din copaci, pentru că altfel oamenii nu vor vedea nici copacul sprijinind toamna, nici colţul de stradă foşnind, nici maşinile ce frânează brusc atunci când nu e nicio persoană pe stradă, iar dacă vor ajunge acasă şi vor vedea cartea deschisă pe pervaz, vor crede c-au uitat-o ei aseară, fiindu-le prea somn?

Dumnezeu. Pentru că nimeni nu ar da oamenilor la nesfârşit toamnă pe mâini, pe sprâncene, pe genunchi, ştiind că sunt incapabili să o vadă în alt loc decât în ei înşişi, iar dacă nu o găsesc în ei le este indiferent, încât seara pot adormi la loc, dacă nu i-ar iubi.

Pentru că nimeni nu le-ar da oamenilor la nesfârşit iubire, pentru a deschide într-o zi ochii numai ca să vadă dacă a venit toamna, numai pentru a-i spune unui copil care crede că s-a rătăcit, că nu te poţi rătăci niciodată, fiindcă Dumnezeu ştie toate locurile din lume, numai pentru a opri într-o zi maşina fiindcă au văzut toamna rezemată de un tei, ori pentru a-şi aminti că nu au lăsat nicio carte pe pervaz aseară, deoarece era prea frig la fereastră.

Pentru că nimeni nu îţi aşează sub brad darul cel mai de preţ ani la rând, dacă vede că tu-l ignori, în afară de Dumnezeu.

Oamenii obişnuiesc să spună că darul cel mai de preţ este viaţa, dar oare dacă într-o zi Dumnezeu nu ne-ar mai iubi cum am putea să găsim cu ochii închişi pervazul unde a lăsat toamna cartea citită în timp ce ne aştepta?

Acum un an te-aş fi întrebat dacă vreodată te-ai trezit numai pentru a vedea dacă a venit toamna, dacă vreodată te-ai trezit numai pentru a-i spune unui copil să aştepte sau dacă oboseşte, să meargă, fiindcă nu merge singur, fiindcă Dumnezeu nu e atât de bătrân încât să nu poată merge lângă el, numai pentru a-i cere toamnei îngăduinţă faţă de oameni care în felul lor, o iubesc, dar nici ei nu ştiu. Acum nu te-aş mai întreba, acum încerc să fac eu toate aceste lucruri, deoarece până acum am deschis ochii numai pentru că era dimineaţă.

(Lili)