Datarea radiometrică: despre ştiinţă şi speculaţii asupra trecutului

Cu siguranţă că atunci când ni se spune că o anumită fosilă sau rocă are o anumită vechime, majoritatea dintre noi crede fără nicio reţinere. Dacă ni se spune că Ida are 47 de milioane de ani, trebuie să credem pentru că aşa spun oamenii de ştiinţă – iar ei ştiu şi desigur se bazează pe experimente. Dacă ni se spune că o fosilă de dinozaur are atâtea milioane de ani, atunci cum ar putea fi altfel? – doar e demonstrat ştiinţific. Puteţi lua exemplul cu Ida şi cu dinozaurul ca o întâmplare, pentru că eu nu vreau să vorbesc specific nici despre Ida şi nici despre dinozauri. Văd pur şi simplu că întreaga poveste cu datările radiometrice se bazează pe nişte presupoziţii ciudate şi că nu am niciun motiv raţional să cred că vreo datare, cu excepţia celei cu izotopi de carbon, ar fi validă (iar dacă cineva din cei care citesc acest articol are un asemenea motiv raţional, este invitat să-l facă cunoscut).

Nu voi intra în mod intenţionat în detalii tehnice, dat fiind faptul că nu sunt relevante pentru articolul de faţă şi ţinând cont de faptul că puţini dintre cititori sunt familiarizaţi cu limbajul tehnic. De asemenea, articolul trateaza datările în general, autorul nu se rezumă de exemplu şi la metoda cu radioizotopi de carbon care are anumite atuuri şi poate fi verificată istoric ţinând cont că evaluează o perioadă limitată în trecut (de aproximativ 5000 de ani – ţinând cont de timpul redus de înjumătăţire al izotopilor de carbon).

În primul rând datarea radiometrică rezidă în determinarea concentraţiei izotopilor radioactivi dintr-un anumit material, apoi în funcţie de aceasta şi de perioada de înjumătăţire a izotopului respectiv, precum şi de concentraţia iniţială a acestuia în material, se calculează vechimea materialului respectiv (rocă, fosilă, etc.). Totul arată bine până când se ridică întrebarea: De unde se ştie concentraţia iniţială a unui izotop radioactiv într-o rocă sau fosilă?

Răspunsul corect este că nu se ştie câtuşi de puţin. Nu există vreun motiv raţional să presupunem că în urmă cu zeci sau sute de milioane de ani (sau miliarde), concentraţia atmosferică a izotopilor radioactivi era similară cu cea de azi şi nici că în momentul formării rocilor acestea conţineau o cantitate de izotopi identică cu cea din rocile formate în alte perioade (asta duce la imposibilitatea datării). Însă, băgaţi de seamă, fără a cunoaşte concentraţia iniţială, orice calcul este bazat pe speculaţii, nu pe ştiinţă. Un alt element, la fel de neplăcut pentru această ştiinţă minunată, e faptul că pleacă de la încă o presupoziţie. Se consideră că materialul supus verificării nu a fost expus (în milioane sau miliarde de ani) niciunui agent care-i putea modifica concentraţia de izotop, fie prin adăugare de substanţă fie prin scăderea ei. Chiar şi despre temperatură trebuie să se presupună că s-a păstrat în anumite intervale (pentru că oscilaţiile de temperatură pot modifica concentraţia izotopilor). Până la urmă s-a ajuns în punctul în care speculaţiile (incredibile) unora sunt considerate demonstraţie ştiinţifică. Chiar şi despre Ida, se consideră demonstrat ştiinţific că ar avea o vechime de 47 de milioane de ani, însă eu întreb: ¨dacă speculaţiile sunt considerate ştiinţă, atunci care este semnificaţia expresiei demonstrat ştiinţific?¨. Aşa că în loc de a răspunde cu Nu ştiu(singurul răspuns sincer şi raţional), omul de ştiinţă (generic) începe să presupună, iar presupunerea lui este văzută automat ca şi demonstrată ştiinţific – şi iată, astfel este încheiat itinerarul nu ştiu-presupun-ştiinţă.

Aşadar, ce fel de ştiinţă este aceasta? Faptul ar putea fi explicabil dacă ne-am imagina că am ajuns într-o situaţie în care ne roade o foame imensă după date ştiinţifice în domeniul datării, altfel nu s-ar explica avansarea speculaţiei pe post de ştiinţă. În ce mă priveşte, nu sunt destul de pregătit mintal pentru a accepta presupunerile unora pe post de date ştiinţifice demonstrate, iar în ce-i priveşte pe alţii, se pare că au destulă motivaţie pentru a înlocui ştiinţa cu speculaţia.

(Marius Fersigan – Blogul Big Bang)