De ce ar vrea cineva să-şi ierte duşmanul?

Faptul că Hristos le-a poruncit creştinilor sa-si ierte duşmanii este un lucru cunoscut de toată lumea. Luăm de multe ori acestă poruncă la valoarea ei nominală – descoperim imediat că este foarte greu (adesea imposibil) şi concluzionăm că porunca este un ideal de neatins. Pentru necreştini iertarea duşmanilor poate, în unele cazuri, să fie un ideal comun (majoritatea oamenilor cred în „pace”), dar mulţi, dacă nu majoritatea necreştinilor, vor recunoaşte imediat pericolul care apare în iertarea unui inamic – până la urmă sunt totuşi duşmani. De ce ne-a dat Hristos o asemenea poruncă?

Există mai multe lucruri care pot fi aduse ca argumente care nu susţin această poruncă.

1. Porunca Lui Hristos de a ierta duşmanii nu face parte dintr-o strategie globală de a aduce pacea în lume. Hristos n-a sugerat nicăieri că ascultarea poruncilor sale vor face lumea un loc mai bun – într-adevăr i-a prevenit pe adepţii Lui că dacă vor urma calea urmată de El va însemna destul de probabil moartea lor.
2. Porunca Lui Hristos de a ne ierta inamicii nu ne este dată ca un ideal pentru îmbunătăţirea noastră morală. Imposibilitatea aceastei porunci este ea însăşi o indicaţie că un asemenea comportament este un dar de la Dumnezeu. La oamenii, asemenea fapte sunt cu neputinţă.
3. Porunca Lui Hristos de a ne ierta duşmanii nu ne este dată ca să „ne ajute să ne înţelegem între noi”. Într-adevăr, El de-asemenea spune că venirea Sa va aduce şi destrămare, chiar în cadrul familiilor. Iertarea duşmanilor este, în practică, mult mai puţin populară decât am putea crede.

Si atunci, de ce a fost dată această poruncă?

Raspunsul acestei întrebări este oferit în locuri diferite ale evangheliilor – în mod special la Matei 5:43-45 si Luca 6:35-36.

„Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.  Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei)

„Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca)

Pasajele sunt în mod cert paralele şi au loc într-un context similar. În ambele cazuri, motivul de a împlini porunca este asemănător: noi trebuie sa ne iertăm duşmanii „ca să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri” şi „pentru a fi fiii Celui Preaînalt”. Iertarea duşmanilor şi actiunile asociate cu această poruncă sunt date în mod intenţionat ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Într-adevăr o asemenea iertare este o manifestare a acestei stări de asemănare cu Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul a spus odata : „Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu numai în măsura în care vă iubiţi vrăjmaşii”.

Această asemănare nu este o asemănare morală – nu ne chinuim să fim precum fiii Celui Preaînalt – nu ne străduim să fim precum fiii Tatălui nostru din ceruri. Prin această poruncă – Hristos ne oferă adevărata unire cu Dumnezeu – o parte din viaţa Sa. Ne oferă de-asemenea un semn clar al unei asemenea uniri, după cum s-a putut observa din zicala Sfântului Siluan. Sunt mulţi ce vor evidenţia experienţa pe care au avut-o, sau alegerile religioase pe care le-au făcut, etc. Dar dacă nu-şi iubesc duşmanii mai au mult de parcurs pe drumul mântuirii.

Mai sunt de-asemenea alţii care caută să facă distincţie între a-ti ierta duşmanii şi a-i iubi într-adevăr. Aceasta este de fapt o distincţie formală prin care oamenii se imaginează îndeplinind porunca când, de fapt, n-o împlinesc . Este o iluzie spirituală. Porunca nu numai că ne cere să ne iertăm duşmanii, dar şi să-i iubim şi să facem lucruri bune pentru ei. Ceea ce este greu (de multe ori imposibil) pur si simplu demonstrează ca suntem mântuiţi prin har – şi aceasta, de-asemenea, nu este o noţiune formală. Dumnezeu nu ne pretinde să-i iubim pe vrăjmaşii noştri ci pune această faptă bună doar pe baza harului.

În înţelegerea credinţei ortodoxe, harul nu reprezintă doar respectul pe care-l arată Dumnezeu către noi, ci este viaţa Lui, „energia Sa divină” aşa cum zic Sfinţii Părinţi. Este chiar Dumnezeu Însuşi care lucrează înăuntrul nostru, El este mântuirea noastră:” Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filipeni 2:13).

Astfel Acela care ne porunceşte este de-asemenea Cel care ne dă harul, care face posibilă îndeplinirea acesto porunci. Dar noi suntem cei care refuzăm să permitem unui asemenea har să lucreze în noi. Ne împotrivim Lui Dumnezeu. Ne împotrivim impulsului Său divin de a iubi şi ierta. Bineînţeles, aceasta este pur şi simplu o descriere a păcatului ce lucrează în noi.

În faţa păcatului, ne pocăim (încercăm să ne supunem Harului Lui Dumnezeu), ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, dăm milostenie şi facem eforturi sa facem bine duşmanilor noştri. Lucrarea harului pare uneori glacială în viteza sa. Un gheţar se mişcă câţiva metri pe an, dar schimbă aspectul pământului. Şi aşa Apostolul ne spune, „ Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit”(Iacov 1:4).

Preţuiesc o poveste spusă de Parintele Thomas Hopko( şi cer iertare pentru orice inacurateţe care ar putea fi deteriorat povestea) în care a descris pe cineva care n-a vrut să ierte (sau să se căiască – memoria mea se dezvoltă în ceaţă). A întrebat:” Ei bine atunci, vrei să vrei să ierţi?” Persoana s-a gândit si a spus:”Nu cred.” Atunci Părintele Tom a spus:” Ai vrea să vrei să vrei să vrei să ierţi? La care persoana a spus: ”As putea să fac asta. ”

Este un loc de unde poţi începe.

(Parintele Stephen Freeman – De ce ar vrea cineva să-şi ierte duşmanul)