De ce Biserica nu acceptă căsătoria între rudele duhovniceşti?

Într-un articol precedent argumentam de ce căsătoriile între rudele pâna la gradul 8 sunt interzise de Biserică şi de legile statului. Astăzi vreau sa discutăm de ce Biserica nu acceptă căsătoria între rudele duhovniceşti: fini şi naşi, şi de ce unele relaţii intre fini şi naşi sunt incompatibile. Pentru a înţelege mai uşor o să discutăm pe câteva exemple.

Caz 1: Gelu şi Adriana s-au căsătorit şi au ca naşi de cununie pe Alexandru si Elena. Elena urmează să nască cât mai curând iar copilul va fi botezat de Gelu şi Adriana.

Naşii de cununie nu au ca menire doar ţinerea lumânărilor în biserică sau oferirea darului dimineaţa după nuntă ci ei trebuie să vegheze la bunul mers al viitoarei familii şi s-o ajute spre mântuire. Naşii de cununie ar trebuie să fie mai experimentaţi, să fi trecut prin viaţa de familie câţiva ani ca să-i poată sfătui cu înţelepciune pe fini atunci când le e mai greu. Naşii ar trebui să fie apropiaţi de Dumnezeu, credincioşi, şi prin viaţa lor să fie un exemplu pentru fini.  Doar o familie de naşi mai mari ca vârstă, mai experimentaţi în viaţa de familie, şi mai apropiaţi de Dumnezeu, vor avea autoritatea să-i sfătuiască pe fini, şi în acelaşi timp să li se urmeze şi sfatul.

În cazul nostru, Alexandru şi Elena, sunt mai experimentaţi decât Gelu şi Adriana, şi le vor fi ca părinţi pe tot parcursul vieţi. Ciudăţenia apare atunci când Gelu şi Adriana vor fi naşii de botez ai Mariei, fiica naşilor lor.

Naşii de botez trebuie să fie şi ei botezaţi şi să mărturisească credinţa ortodoxă (dreaptă) în Dumnezeu. Naşii mărturisesc în locul bebeluşului că se leapădă de satana şi se unesc cu Hristos. Tot ei rostesc „Crezul (mărturisirea de credinţă)” în locul copilului şi-l poartă până-n faţa altarului pentru a primi Trupul şi Sângele Domnului. Pe tot parcursul vieţii naşii de botez trebuie să se îngrijească de buna creştere a finuţului (finuţei) lor şi să-i descopere tainele mari ale relaţiei cu Dumnezeu, sfâtuindu-l şi ducându-l mereu la biserică.

Concluzionând, lucrurile ar sta cam aşa în cazul nostru: Alexandru şi Elena trebuie să-i sfătuiască şi să-i ajute în viaţă pe finii lor: Gelu şi Adriana dar în acelaşi Maria, fetiţa lor, este fina de botez al finilor lor. Paradoxul ar fi că finii, căsătoriţi de câteva săptămâni ar trebuie să-i inveţe chiar pe naşii lor cum să-şi crească copilul, deşi ei n-au copil.

Astăzi oamenii când se gândesc că trebuie să fie naşi de botez sau de cununie se gândesc în primul rând la cât îi va costa, la cât vor pune pe masă şi altfel de calcule lumeşti. Astfel multe familii refuză să cunune sau să boteze, iar din acest motiv e oarecum dificil astăzi să-ţi găseşti naşi. Alegerea lui Alexandru şi a Elenei de a le fi botezat copilul chiar de finii lor, este o alegere comodă, pentru a nu mai căuta pe altcineva.

Totuşi marea problemă a relaţiilor dintre rudele duhovniceşti ar fi că nu înţeleg în mod real menirea naşilor, şi că vor da seamă la judecată în faţa lui Dumnezeu pentru cei pe care i-au cununat sau botezat. Căsătoria în Biserică este considerată de unii ca fiind doar o tradiţie şi nimic mai mult, fără efecte clare asupra mantuirii si asupra cursului în care familia îşi va urma viaţa. De aceea, inclusiv a fi naş a devenit o tradiţie, doar un fel de a te apropia mai mult de o altă familie.

Biserica interzice căsătoriile între rudele duhovniceşti pentru că astfel se desconsideră pâna la anulare autoritatea naşilor de cununie şi a a celor de botez. Uităm că autoritatea lor este oferită chiar de Dumnezeu. Preotul împreună cu naşul îi pune mirelui inelul de logodnă pe deget şi cununa împărăţiei pe cap şi tot ei participă la binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă asupra mirelui când stă cu capul plecat în chip smerit în faţa Sfintei Evanghelii.

Mărturisirea de credinţă a naşului de botez este acceptată de Dumnezeu ca şi cum ar fi din gura pruncului, şi pentru asta Dumnezeu îl botează, îl îmbracă în haină de lumină şi-l împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Fiului Său.

Menirea naşilor este una foarte clară şi bine definită de Sfinţii Părinţi în Biserica Ortodoxă. De aceea desconsiderea relaţiei naş-fin este considerată un păcat pentru că strică rânduiala pusă de Dumnezeu între oameni.

Caz 2: Florin şi Raluca sunt finii lui Radu şi ai Amaliei. Florin şi Raluca nasc un băieţel pe nume Petru. Radu şi Amalia îl botează pe Petru şi devin naşii lui de botez. Radu şi Amalia nasc şi ei o fetiţă, pe nume Oana. Oana şi Petru sunt de vârste relativ apropiate, diferenţa fiind doar de 2 ani între ei. Oana şi Petru se căsătoresc.

Florin şi Raluca devin cuscri cu Radu şi Amalia, iar relaţia de naşi-fini trece pe locul 2, fiind considerată mai puţin importantă. Petru, finuţul lui Radu şi al Amaliei devine ginerele lor.

Eu o respect pe sora mamei mele şi pe soţul ei, iubindu-i ca pe matuşa şi unchiul meu şi mi-ar fi ruşine să mă gândesc să mă apropii de fiica lor ca de o iubită. În acelaşi fel ar trebuie să-mi fie ruşine să mă apropii şi de fiica naşilor care i-au cununat pe părinţii mei. Căsătoria dintre Petru şi Oana răstoarnă raporturile fireşti dintre parinţii lor, bagatelizând autoritatea duhovniceasca a naşilor.

Interdicţia pusă de Biserică de a nu se căsători fini cu naşi, sau copiii de fini cu copiii de naşi, este până la finii de gradul 3. Această intedicţie are ca scop acordarea cinstirii şi respectului cuvenit naşilor şi implicit lui Dumnezeu, ca fiind Cel ce i-a mandatat pe naşi să le trezească conştiinţele şi să-i îndrume pe fini spre cărarea împărăţiei cerurilor.

A-i cinsti înseamnă a fi într-un gând cu întreaga Biserică. A-i desconsidera înseamnă a uita că suntem trecători, că vom muri, că fiecare faptă a noastră are o consecinţă şi vom da seama pentru ea la judecată.

Cine nu-şi cinsteşte naşii nu prea are credinţă în Dumnezeu şi se gândeşte mai mult la viaţa de aici. Un astfel de om bagatelizează relaţia cu Cel de sus şi ajutorul pe care-l poate primi de la El prin Biserică.

In concluzie, Biserica interzice casatoria intre rude duhovnicesti, deoarece printr-o eventuala casatorie, noile raporturi de rudenie generate de casatorie ar eclipsa raporturile duhovnicesti initiale, trecandu-le intr-un plan secundar, fara importanta cuvenita. Iar daca rolul duhovniceasc al rudelor spirituale trece intr-un plan secundar, atunci s-ar aduce atingere manuirii, caci rudele spirituale tocmai aceasta menire o au: de a ne ajuta la mantuire.

Duhovnicul, părinţii şi naşii de cununie si nasii de botez sunt stâlpii pe care ar trebui să ne sprijinim în viaţă pentru a reuşi.

(Claudiu)