De ce după Învierea Domnului, omul tot mai suferă consecinţele păcatului strămoşesc?

Sorin, unul din autorii  site-ului nostru, m-a întrebat următorul lucru:

“Aş vrea să vă pun o întrebare de dogmatică: dacă Jertfa lui Hristos a desfiinţat păcatul strămoşesc atunci cum explică Sfinţii Părinţi că femeia tot naşte în dureri, bărbatul tot trebuie să îşi câştige pâinea în sudoarea frunţii şi natura e tot decăzută?“

Fiindcă nu prea am ştiut ce să-i răspund,  l-am rugat pe Părintele Dorin Picioruş să ne ajute. Iată răspunsul sfinţiei sale, foarte concludent şi clar:

„Hristologia, vorbirea despre Domnul, despre persoana și lucrarea Sa nu e un fragment izolat, ci e un întreg în sine, integrat într-un întreg și mai mare, adică într-o înțelegere teologică holistă, deplină.

Întrebarea e ilogică din start din punct de vedere teologic, pentru că se întreabă despre jerta și nu despre persoana Domnului, adică despre Cel care Se jertfește, ca și cum ar putea să existe fapta dezlegată sau separată de persoana Lui. Sau nu se vede foarte viu, direct și complex, că Cel care Se jertfește e Hristos, Care nu numai că Se jertfește, dar Își și îndumnezeiește umanitatea Sa asumată, prin fiecare moment al vieții Sale, în mod continuu.

Nu doar Crucea sau moartea Domnului pe cruce, dragii mei, au desființat păcatul în umanitatea lui Hristos fără păcat, ci fiecare moment al vieții Sale a fost o neacceptare a păcatului și astfel o biruință a păcatului în umanitatea Sa.

Da, jertfa Sa a fost un moment culminant, dramatic, dar biruitor asupra păcatului. Însă el nu trebuie individualizat sau separat de viața Domnului în integralitatea Sa ante și post-tanatică, adică de dinainte și de după moartea și învierea Sa.

Pentru că absolutizarea Crucii, așa cum au făcut-o protestanții, nu face decât să ideologizeze moartea Sa pentru noi, să o facă singurul moment al răscumpărării  umanității și să nu vadă adevărul ipostatic, că fiecare pas al vieții Sale, de la concepere și până la înălțarea Sa la cer sunt pași biruitori asupra păcatului și, implicit, asupra morții și a diavolului.

Deci păcatul, oricare păcat, a fost desființat în persoana Domnului prin continua și preadumnezeiasca îndumnezeire a umanității Sale, care a fost o continuă neacceptare și biruință a păcatului. Și îndumnezeirea umanității Sale este făptura nouă, e paradigma pentru cum arată și trebuie să arate omul divino-uman, dumnezeul după har, Sfântul.

Însă sfințenia Sfântului nu e o problemă morală, ci ontologică. La fel cum a fost și pentru Domnul. Pentru că Domnul nu doar pentru că a fost ascultător Tatălui și a murit pe cruce pentru noi, ne-a mântuit, ne-a răscumpărat pe noi, ci pentru că El a fost în mod continuu, clipă de clipă ascultător Tatălui și în intimitate continuă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atât la nivelul dumnezeirii, cât și la nivelul umanității Sale.

Sfințenia e ontologică pentru că e o asceză în cadrul căreia se trăiește, în mod neîntrerupt și conștient, bucuria vieții întru harul Treimii. Și ea este o realitate interioară, sfințenia, adică harul Treimii, care se revarsă din suflet în trup și se vede și pe trup. Trupul se îndumnezeiește, se transfigurează…dar tot moare.

Iar femeia creștină, deși botezată, tot trăiește chinurile facerii dureros, numai că e ajutată și e plină de har, de harul care o întărește și nu mai e goală de Duhul. La fel și bărbatul, care se ostenește atât în munca, cât și în asceza lui, pentru că viața lui Dumnezeu țâșnește în el, adică harul Său.

Iar natura e sfințită prin rugăciunea și slujbele Bisericii. E pregătită, ca un aluat, pentru a se dospi. Și când va veni Mirele Bisericii toate vor fi  coapte, pregătite pentru marea nuntă, revelare a slavei Sale, a puterii, a iubirii, a atotștiinței și a atotfrumuseții Sale.

Deși, acum, trăim în trupul, care, în  aparență, are numai atributele post-lapsariale, de după cădere, unde avem nevoie de mâncare, de băutură, de somn, de împreunare sexuală, de creație, de muncă, dacă suntem mădularele tainice, îndumnezeite și care se îndumnezeiesc continuu ale lui Hristos, în străfundul acestor persoane, a noastră, care părem la fel cu cele din afara Bisericii se lucrează măreția îndumnezeirii.

De aceea unul pute după moarte iar altul miroase ca mirul de mare preț. Dacă îl pui pe Sfânt sau pe Sfântă lângă ceilalți, cât sunt vii, nu par să fie mare scofală de ei, pentru mulți. Dar, dacă îi vezi în străfunduri ei sunt fundamental alții, pentru că viața lor e ascunsă în viața lui Dumnezeu, în relația neîntreruptă cu Dumnezeu și, când va veni El, și noi ne vom arăta ce suntem cu adevărat.

Și noi simțim în Sfintele și cinstitele Moaște ale Sfinților, cine sunt și ce vor fi ei, care cresc mereu în Sfințenie în Împărăția Sa, când va veni Domnul, întru slava Sa, iradiind slava Sa și va fi cu toți Sfinții Săi.

Așa că, în concluzie, Hristos a desființat păcatul în umanitatea Sa, pentru că păcatul nu s-a infiltrat niciodată în umanitatea Sa, umanitate care a ascultat, a ales și a iubit pe cele pe care le-a dorit dumnezeirea Sa. Însă, chiar dacă, în aparență, și fiii lui Dumnzeu și fiii oamenilor par la fel, numai în fiii lui Dumnezeu se lucrează noua făptură îndumnezeită și ei și tot cosmosul se pregătesc, continuu, înfrumusețându-se și mai mult.

Frumusețea făpturii, adică îndumnezeirea ei. Și fără ea nu există decât o teologie filosofică, sterilă, un tam-tam continuu, care te arată gol de împreuna vorbire, trăire și iubire cu Dumnezeu.

Mulțumesc frumos pentru întrebare, însă, ca regulă pentru totdeauna: nu mai studiați și nu vă mai întrebați lucruri fragmentare, ci studiați lucrurile în integralitatea lor, pentru că numai așa teologia ortodoxă are sens!”

(Pr. Dorin)