Laura: „De ce-mi doresc să fiu creştină?”

„A avea credinţă vrea să zică să primeşti a fi ales de Dumnezeu, nu vrea să zică să-L alegi tu pe Dumnezeu. Să te faci creştin nu înseamnă să îmbrăţişezi religia lui Hristos, înseamnă să te faci fratele lui Hristos.” (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi)

Sunt creştină:

1. Pentru că această credinţă mă învaţă că Însuşi Dumnezeu Cel veşnic şi transcendent S-a făcut Om asemenea mie, a coborât la nivelul meu ontologic rămânând şi ceea ce era, pentru ca eu, fiinţă umană limitată, să pot intra în comuniune cu El, să pot tinde către infinit şi spre eternitate.

2. Pentru că, potrivit acestei credinţe, Dumnezeu Însuşi Şi-a sacrificat viaţa pentru ca eu, fiinţă umană muritoare, să pot trăi veşnic întru iubirea Sa.

3. Pentru că, potrivit creştinismului, Dumnezeu este personal – nu-i doar idee, energie, esenţă impersonală în care creaţia ar tinde să se contopească, ci Fiinţă personală/ ipostatică.

4. Pentru că, din perspectiva acestei religii revelate, „Dumnezeu este iubire” nu doar în sens moral, ci şi ontologic – nu e un Dumnezeu monopersonal, ci Trinitar, nu o Persoană absolută unică, închisă în transcendenţa Sa, ci o comuniune de Persoane iubitoare, Care-Şi revarsă etern dragostea Una faţă de Cealaltă, precum şi în raport cu lumea creată. În acest sens, Scriptura spune că „Dumnezeu este iubire”, nu doar că Dumnezeu „are iubire”. „Dumnezeu este iubire”, pentru că este comuniune Trinitară. Divinitatea nu-i nici Persoană izolată, nici comuniune închisă dipersonală, ci Fiinţă Triipostatică, dragoste între două Persoane, dar care dragoste totdeauna se deschide către Cea de-a treia.

5. Pentru că, fiind o religie personalistă, creştinismul propune un respect infinit inclusiv faţă de persoanele create. Pentru că, potrivit creştinismului, valoarea fiecărei persoane umane e unică, inalienabilă şi intrinsecă. Demnitatea persoanei nu se măsoară, în creştinism, după criteriul unei anumite facultăţi sufleteşti proprie naturii sale (raţiunea, conştiinţa de sine, capacitatea volitivă…), ci în raport cu Absolutul personal: persoana umană e valoroasă în calitatea ei de ipostas creat după chipul Divinităţii. Dacă raportăm valoarea persoanei umane la un criteriu ce ţine de propria-i natură, atunci putem priva anumite fiinţe omeneşti de calitatea de „persoane”; căci câte categorii de oameni sunt parţial sau chiar complet lipsite de raţiune? Copiii mici, cei cu probleme de gândire cauzate de diverse dizabilităţi mentale extrem de grave, cei inconştienţi sau care şi-au pierdut total conştiinţa propriei identiăţi – oare toţi aceştia pot fi încadraţi în conceptul de „persoană”? Conform moralei laice, e discutabil, răspunsul depinzând de opţiunile etice asumate; în creştinism, răspunsul este pozitiv! Da, pentru creştini, orice fiinţă omenească rămâne o persoană şi are dreptul de a fi tratată ca atare, tocmai pentru că, deşi raţiunea sau orice alte calităţi le poate pierde, chipul lui Dumnezeu din ea, ca dat ontologic al fiinţei sale, rămâne de neşters pentru eternitate!

6. Pentru că Dumnezeul unic al creştinismului m-a învăţat să cred că am o voinţă liberă, fiind, prin aceasta, mai presus de determinismul natural.

7. Pentru că Dumnezeul meu îmi respectă atât de mult libertatea, încât îmi oferă inclusiv posibilitatea de a-L tăgădui.

8. Pentru că Dumnezeul meu le-a dat oamenilor nu doar puterea de a-L renega pe El, ci le-a îngăduit chiar să-L… ucidă… rugându-Se pentru iertarea lor.

9. Pentru că Dumnezeu îmi respectă atât de mult libertatea, încât nu mă constrânge, prin miracole imposibil de tăgăduit şi/ sau prin evidenţa unor argumente logice incontestabile, să-I accept existenţa şi atotputernicia (cred în DUmnezeu, în mod paradoxal, tocmai fiindcă nu am argumente incontestabile pentru a crede în El).

10. Pentru că, în Cartea Sfântă a creştinismului, există mărturia potrivit căreia „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor3, 17).

11. Pentru că Dumnezeu mi-a dăruit nu doar viaţă, libertate, raţiune etc, ci mi-i-a dăruit şi pe cei dragi.

12. Pentru că Hristos mi-a oferit în dar nu doar iubirea celorlalţi, ci şi capacitatea de a-L iubi pe El şi de a-i iubi pe ei, la rându-mi.

13. Fiindcă mi-a oferit nu doar aceasta, ci… mi S-a dăruit chiar şi pe Sine.

14. Pentru că etica acestei religii nu-mi cere doar posibilul, ci şi – mai ales – ceea ce mi-e cu neputinţă! Pentru că etica creştină nu-mi cere doar să nu ucid, să-mi iubesc părinţii şi să-mi respect profesorii, nu-mi cere doar să fiu solidară cu cei aflaţi în suferinţă; ci mă îndeamnă, pe lângă toate acestea, să-mi iubesc inclusiv duşmanii! Nu doar să răsplătesc binele prin bine, ci chiar şi răului să-i răspund prin bunătate. Pentru că e o etică maximalistă şi pentru că Cel Care a îndrăznit să le ceară oamenilor depăşirea propriei naturi, a propriilor înclinaţii psihologice naturale, Cel Care a avut curajul să-i îndemne pe oameni să-şi dea viaţa chiar şi pentru cei care-i urăsc – şi le-a oferit exemplul personal în acest sens – nu putea fi un simplu om, ci Dumnezeu-Omul. El a reuşit nu doar să predice o asemenea „nebunie” a iubirii, ci s-o şi aplice; nu doar s-o pună în practică El Însuşi, ci să-i convingă şi pe unii dintre oameni de această atitudine!

15. Pentru că, în creştinism, viaţa veşnică nu este consecinţa relaţiei cu Dumnezeu, ci esenţa acesteia – sau, poate că mai bine spus: relaţia cu Dumnezeu este esenţa vieţii eterne.

16. Pentru că, din această perspectivă, Credinţa nu-i un mijloc în vederea altor scopuri, ci scop în sine, scop ultim al întregii existenţe omeneşti!

17. Pentru că Revelaţia creştină nu este doar o „religie a Cărţii”, ci religia unei Persoane – Iisus Hristos. Pentru că un creştin nu va spune: „cred în Dumnezeu fiindcă aşa stă scris în Biblie”, ci „cred în caracterul inspirat al Bibliei fiindcă-mi mărturiseşte despre Dumnezeu în Care oricum aş crede”! „Dumnezeu e singurul argument al existenţei Sale şi unicul criteriu al adevărului Său.” (Paul Evdokimov).

18. Deoarece creştinul autentic râvneşte mântuirea celorlalţi mai mult decât propria salvare spirituală, potrivit cuvântului lui Dumnezeu: „cel care va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui”; „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenul său”.

19. „Noi Îl iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit Cel dintâi” (I In4, 19). Cred în Dumnezeu, pentru că El mi-a acordat mai întâi încredere.

20. „Acesta este unul dintre motivele pentru care eu cred în creştinism: e o religie pe care n-ai fi putut-o născoci.” (C. S. Lewis)
P. S. Acest scurt text nu constituie, desigur, o argumentare filosofică, ci o mărturisire de credinţă (şi nicidecum una exhaustivă); l-am formulat nu cu scopul de a converti, ci din dorinţa de a-mi deschide inima faţă de puţinele persoane care, din întâmplare, îmi vor citi aceste gânduri. Am scris în special cu scopul de a-i ajuta pe cei de alte credinţe, dar preocupaţi de creştinism, să empatizeze cu un creştin, să înţeleagă cum gândim, ce credem, de ce ne „încăpăţânăm” în alpinismul spiritual către un ideal în aparenţă utopic.

Este o simplă mărturie personală: aşa cred şi aşa simt credinţa. Pe confraţii creştini îi rog să-mi atragă atenţia dacă, din punctul lor de vedere, am scris ceva neadevărat despre Dumnezeu şi credinţa în El.

(Laura Stifter)